Orice pasionat de muzică stabileşte o relaţie unidirecţională cu vreun compozitor, un interpret sau o trupă (în cazul rockului). Treaba este valabilă pentru toate genurile muzicale, nu doar pentru subiectul rubricii de faţă. Las la o parte preferinţele fireşti, nu mă erijez în cunoscător indubitabil, nu am competenţe profesionale şi nici ambiţii absurde. Asta am constatat de-a lungul a mai bine de-o jumătate de secol de când ascult – şi sunt conştient că ascult – muzică. Şi este rezultatul observaţiilor – e drept, nesistematice – pe care le-am făcut în tot acest răstimp, interacţionând cu diverşi oameni mân(c)aţi de patimi asemănătoare. Astfel că, dacă aud pe cineva spunând despre o trupă, un disc, o piesă că este „aşa, numai aşa”, înţeleg mobilul care îl determină să-şi asume o proprietate inexistentă. Omul are dreptate: muzica respectivă este „a lui”, şi e numai „aşa”!

Am întâlnit fenomenul prima dată acum patru decenii, în primăvara lui 1980. Prietenul Mitică, veşnic neliniştit şi călător prin toată ţara, a poposit la mine cu albumul Stormwatch, al grupului englez Jethro Tull. Apărut în toamna anului precedent, discul era „tras” pe o bandă magnetică AGFA, viteza 19, stereo. Nu prea deţineam „în portofoliu” asemenea înregistrări de calitate. Mă zgârceam la tărâţe fără să iau seama că ies ieftin la mălai, cum suna vorba din popor, apropo de situaţia economică a ţării la vremea pomenită. Adică înregistram mono, viteza 9, ca să încapă mai mult... zgomot. Las’ că nici magnetofonul Maiak nu era cine ştie ce „sculă”, măcar că făcea pereche potrivită cu pick-up-ul Akkord 201 Stereo. Difuzoarele cablate direct la mufele dedicate ale magnetofonului proveneau de la un concitadin, electronist de meserie, care le meşterise pentru necesităţi universale. Eu auzeam „muzică”; alţii, sunetul tingirilor sparte! Şi totuşi, audiţia albumului Stormwatch mi-a dat un mare brânci spre cheltuieli nesăbuite. O staţie şi două incinte Electronica au poposit curând împrejurul meu. Stricându-se neprogramat, reparaţia era lejeră, la câţi prieteni meseriaşi aveam...

Mitică era mai mult decât încântat de album, al cărui titlu credea cu convingere că este Heavy Horses, lansat în 1978! Fără să am acces la informaţii şi fără să fiu prea intens preocupat de asemenea fleacuri, tot aşa am crezut şi eu câtva timp, până mi-a picat în mână lista pieselor, pe care amicul meu nu o primise odată cu înregistrarea. Deşi era un fan al trupei şi adunase într-un fel sau altul aproape toate albumele scoase până atunci, nu-l interesau deloc titlurile pieselor sau povestea pe care o spuneau. Îi ajungeau flautul lui Ian Anderson şi frânturi de versuri în engleză. Reproducea fluierând multe pasaje flamboaiante. Locomotive Breath, hit de pe albumul Aqualung, din 1971, îl reda aproape notă cu notă, respirând gâfâit, ca maşinăria evocată. Sigur că ştiam şi eu mare parte din piese. Ba, îmi stătea bine agăţat în memorie discul Thick As A Brick, din 1972; mai exact zis, coperta lui ca un ziar împăturit, văzută la unul dintre bucureştenii colegi mai mari de liceu. Urmaş al nu ştiu cărui boier fanariot, băiatul se plimba frecvent cu asemenea minunăţii prin faţa noastră, proletarii, fără să-şi dea – şi fără să ne dea! – importanţă. Îmi amintesc perfect deoarece colegul se mândrea că seamănă la figură cu personajul fotografiat pe prima pagină a ziarului-copertă!

Am strâns şi eu apoi, album după album, Jethro Tull, ba chiar am cumpărat o compilaţie anostă numai pentru că era acolo My Sunday Feeling, piesă ce-mi trezea în acei ani nişte sentimente de nedescris (le-am schiţat într-o carte). Să fiu sincer, nu pot spune că trupa este favorita mea. Uneori nu reuşesc a urmări pasajele orchestrale mult prea baroce pentru dispoziţia de moment, alteori mă sâcâie excesul de claviaturi. Dar de câte ori aud flautul, tresar din amorţeală, stârnit de porniri nebuloase, alerg fără rost sau privesc melancolic zarea Apusului, încotro visam cândva să navighez. Şi-mi amintesc seara de iunie 1994, când am văzut trupa în concert la Bucureşti. Obosit după noaptea precedentă, cu Paradise Lost, şi de umblatul pe trenuri, am adormit în tribună, pe nişte scaune incomode, în răstimpul cât liderul – nemulţumit de cum se auzea sunetul – a oprit spectacolul. Aproape vreo două ore s-au scurs până când staff-ul tehnic a reglat aparatura. Ce-a urmat, se poate numi regal audio! Trezit de şuierul instrumentului emblematic, n-am ratat nimic din show.

De când Ian Anderson a început să reediteze principalele titluri ale discografiei în format surround 5.1, pasiunea pentru universul muzical Jethro Tull mi s-a reînsufleţit. Aştept fiecare titlu cu nerăbdarea bolnavului la uşa medicului superocupat. Numele lui Steven Wilson reprezintă garanţia că fluxul sonor va umple spaţiul de audiţie în cel mai adecvat mod. Şi nu e nimic de comentat.

Ultimul titlu astfel refăcut e chiar Stormwatch. Îl ascult, rar, de câteva luni. Fără Mitică, din păcate, emigrat la Italia...