De câte ori vreau să mă simt bine ascultând muzică rock, pun în playerul digital un DVD-Audio sau, la pick-up, un disc de vinil cu The Eagles. Uneori, cum s-a întâmplat deunăzi, revăd Blu-Ray-ul cu, probabil, cel mai plăcut concert capturat video, şi anume acela din martie 1977, de la Capital Centre din Washington, DC. Nu ştiu să explic de ce audiţia acestei trupe îmi dă senzaţia de confort şi relaxare. Pesemne pentru că americanii au reuşit ceva jinduit de mulţi: să exprime într-un mod accesibil bucuria de a trăi lejer, însă dedicat 100% unei pasiuni definitorii pentru viaţa proprie. Meritul revine tinerilor fără multă pregătire de specialitate, dar cu ambiţia de a reuşi în ce şi-au propus; în egală proporţie, meritul aparţine (dacă se poate spune astfel) şi mediului cultural în care acei băieţi au crescut şi au căpătat deprinderi artistice incontestabile. Talent, bunăoară, aveau nenumăraţi entuziaşti din anii ‘60 de la noi; şi la ce le-a folosit?

M-am pricopsit cu microbul plăcerii induse de muzica trupei The Eagles în primăvara anului 1977, când melodia şi albumul Hotel California începeau să urce spre invidiatul statut de imn clasic al genului rock. La noi se trăia cu spaima şi confuzia generate de obişnuitele restricţii specifice statului totalitont, cum definea Luca Piţu regimul sub care leatul meu s-a născut şi s-a (de)format. Scriu leat cu trimitere directă la cuvântul ce desemna odinioară, în lumea satelor, mulţimea soldaţilor recrutaţi într-un an. Personal, trăiam un paradox: cerusem „să fac armata” la marină, ca să pot fugi clandestin din ţară, fie în cursul serviciului militar, fie ulterior, după ce m-aş fi îmbarcat pe un vapor comercial. Dar m-au gradat sergent fără voia mea şi mi s-a părut dezonorant să fiu socotit dezertor! Specializat ca operator de transmisiuni, pe uscat, la „marina călăreaţă”, cum se râdea de noi, puteam să ascult orice post de radio accesibil cu staţiile de fabricaţie rusească. Inclusiv – cine ar crede azi? – Europa Liberă! Echipamente mai bune decât ale armatei nu există niciunde. Militar fiind, aşa am auzit răsunetul neaşteptatelor fapte, de la Mişcarea Goma la greva minerilor din Valea Jiului şi la scandalul romanului Bunavestire, de Nicolae Breban. Cutremurul din 4 martie îl trăisem în izmene şi papuci, la spălător!

Dar interesul nostru (fiindcă nu ascultam singur, nici la orice oră) se învârtea în jurul melodiilor pop-rock. Şi abitir disco, nu punk! Disco era la modă în baruri, unde dansam asiduu bam, lovindu-ne senzual în şolduri cu fete planturoase ori aţoase. Mai păstrez încă liste cu topurile difuzate la Radio Vacanţa, iar numele trupelor, transcrise cum le auzeam, îmi redeşteaptă zâmbete pierdute. Firesc pentru tânărul de 21 de ani, Hotel California se leagă de amintirea unei focoase brunete, măcar că noaptea petrecută împreună s-a consumat într-un camping amărât. Căsuţa de lemn cu pat îngust se hâţâna precum barca pe valuri, frânguiala trupurilor a deranjat vecinii cu preocupări mai calme. Să uiţi asemenea noapte, se poate întâmpla; să o transpui în text literar, e banal. Dar să fii legat sentimental de Eagles şi melodia respectivă ţine de farmecul tinereţii şi de magia rockului cu anumite calităţi.

Trei ani mai târziu, în ianuarie 1980, mi-am cumpărat un aparat de radio Bucium, ca să ascult zilnic la Europa Liberă ştiri despre Afganistan, Polonia, S.L.O.M.R. şi alte evenimente dintr-un deceniu ce se anunţa crucial. De proastă calitate, dar frumos ambalat în cutie de lemn, radioul a funcţionat câţiva ani şi mi-a înlesnit să „trag pe bandă” emisiunea Metronom direct prin cablul dedicat operaţiunii. S-a nimerit ca prima trupă înregistrată să fie The Eagles, albumul The Long Run, de-o sfâşietoare şi inexplicabilă, pentru mine, melancolie. Anii au trecut apoi vijelioşi, iar „vulturii aterizau” oricând era nevoie de ei. Cele două albume izbuteau să-mi alunge şi oboseala, şi tristeţea, şi revolta, şi neputinţa ş.a.m.d. „Despărţirea” din 1982 a trupeţilor nu m-a afectat, bănuiam că e scenariu show-biz. Nici „reunirea” bănoasă din 1994 nu m-a entuziasmat, era previzibilă. M-a bucurat însă, la maximum, ediţia 2001 a neasemuitului Hotel California, în format DVD-Audio. Pe vremea aceea pierdeam nopţi întregi explorând posibilităţile computerului în prelucrarea zgomotelor de toate felurile. Capacitatea discului digital de a reţine şi a distribui muzica pe şase canale, cu efecte dinamice incredibile şi cu senzaţia de imersiune în interiorul orchestrei mă excita de parcă eu o descoperisem. Am cheltuit bani şi timp să obţin ce nu puteam, neavând dotări tehnice corespunzătoare. Nu regret: m-am străduit şi am atins nivelul amatorului informat. Mai sus, în alte condiţii, poate...

Şi-am savurat, cu whisky-ul de conivenţă, muzica Eagles în surround. O plăcere greu de împărtăşit cu cine nu înţelege natura sunetului livrat astfel. M-am certat cu prieteni presupus destupaţi la urechi. Nu m-am certat niciodată cu mine. Poate ar fi cazul!?