Am scris aici luna trecută despre Eagles şi fervoarea dansului în disco-barurile cu orar prelungit, funcţionale prin anii 1970 pe litoral, accesibile muritorilor de rând. N-am fost ahtiat după asemenea distracţii. Mă preocupau probleme serioase şi, ca orice adolescent răutăcios, voiam să răstorn comodităţi & mecanisme înţepenite, folosindu-mi forţa reală sau închipuită. Habarnamist în diverse chestiuni, mi-a lipsit şansa îndrumătorului competent. Şi dacă, literat începător, am avut posibilitatea să frecventez cenacluri bucureştene, unde se citeau şi strigăte de revoltă – precum Stanţele lui Liviu Ioan Stoiciu –, în domeniul rockului românesc n-am depăşit stadiul spectatorului pătimaş, deşi inconsecvent. Poate că muzica mi se părea pe atunci un condiment existenţial. Ceva mai târziu am înţeles că-n ritmurile rock („deşănţate”, după unele ipocrite opinii) pulsa intens o formă de cultură.

Însă tinereţea îşi cere drepturile, dacă nu cumva în carnea unui june se întruchipează vreun bătrân nefericit. Mă îndrăgosteam şi eu de câte o actriţă, o rockeriţă, o colegă cu piele fierbinte & minte pestriţă, după împrejurări. Visam, asemeni poeţilor rataţi, la silfide blonde cu ochi albaştri; ochit ca prozator naturalist, mă pricopseam cu şatene durdulii, arse de dorinţă şi gata de sacrificiu pentru cel despre care îşi imaginau c-ar fi să le fie Alesul. Când am văzut-o pe Donna Summer la televizor, în programul Revelionului 1977-1978, pe loc m-am topit de dragul ei. Nu atât de repede încât să scap irisului aprig aţintit asupră-mi de trecătoarea prietenă care mă invitase la petrecere. Palma căpătată ulterior a pecetluit despărţirea nonviolentă. Zgârietura femeii este dovada iubirii (oare cine a zis?), dar pălmuirea pregăteşte sau prevesteşte crima. Şi de ce să fim noi „eroii” unei drame la care 6,5 miliarde de oameni n-au timp nici să privească?

Nu m-am apucat să scriu acum poveşti de dragoste, păţite sau inventate. Discografia Donnei Summer e plină de cuvântul „love”, nelipsit, de altfel, din repertoriul pop-rock. Iar epoca disco, mai mult decât anii concentraţi în jurul „summer love” din 1967, se poate caracteriza prin erotismul expus fără jenă şi fără teamă. Considerentele comerciale vor fi avut rolul lor; dar te poţi gândi şi la altceva: anume că, după Tratatul de la Helsinki, din 1975, omenirea îşi îngăduia puţină distracţie planetară. La drept vorbind, asta cam a şi fost. Numai că istoria nu ţinea cu iubăreţii. Punk-ul exprima deja revolta şi anunţa deceniul altui fel de luptă: 1980-1989. Disco fusese un respiro.

Cei care au strălucit atunci nu veneau din neant. Născută în 1948, într-un mediu bisericos, precum Boston, unde a învăţat să cânte gospel, LaDonna Andre Gaines a câştigat experienţă la New York, în cercurile avangardiste genitoare ale ireverenţiosului muzical Hair. Ajunsă în Europa, s-a căsătorit cu un german implicat în showbiz, de la care a luat numele Sommer, anglicizându-l. Întâlnirea cu Giorgio Moroder şi Pete Belotte, un cuplu de inovatori în producţia muzicală, a generat scânteia evenimentului artistic epocal. Abilitatea celor doi de a scrie partituri complet nemaiauzite s-a combinat cu naturaleţea Donnei de a le transpune erotic în sunete. Cine îşi crede urechilor, ascultând cele 17 minute ale piesei Love to Love You Baby, un adevărat orgasm auditiv, fără pic de vulgaritate? Dar cine nu rămâne mut de uimire la capătul celor 5:55", cât durează piesa I Feel Love, prin care tripleta fericită a marcat istoria muzicii într-un mod inconfundabil? Pesemne că doar scutiţii de sentimente, să nu zic lipsiţii de inimă! Adică, exact contrariul a ceea ce eram în armată, în toamna lui 1976 şi primăvara lui 1977, când am auzit întâia dată aceste piese. Da, în armata despre care atâţia congeneri au amintiri urâte, eu am avut parte de răsfăţ muzical. N-au lipsit momentele neplăcute, dimpotrivă; însă la ce bun să retrăiesc amărăciunea lor? Bad Girls, bunăoară, le anihilează total!

Donna Summer a fost încununată, neoficial, ca „Regina Disco”. Cariera ei a depăşit binişor opulenţa perioadei. După ce glamourul s-a diluat la invazia HIV, artista şi-a consolidat valoarea în pop-rock, editând titluri semnificative, cu succes de proporţii variabile. Nu-i reiau discografia, se găseşte lejer şi în zilele pandeminău(ti)ce. M-am întrebat deseori de ce mă captivează prezenţa ei, video şi audio. Oricât aş fi de ipocrit în chestiunea „eternului feminin”, ca toţi bărbaţii de-o anumită vârstă, mărturisesc a nu fi avut fantasme erotice cu femeia în sine, chiar dacă mi-a plăcut. Nu-s fetişist. Probabil că timbrul vocii Donnei transmite pe o anumită frecvenţă ceva de nerefuzat, cum se spune în filme. O dulce iluzie?

Astea sunt fleacuri. Importantă rămâne muzica. Discurile purtând numele Donnei Summer se tot caută. Recent, Crimson Production a editat Encore, o cutie cu 33 de CD-uri, însumând toate imprimările restaurate şi remasterizate. Neîndoielnic, apariţie cuvenită clasicilor.