Născut în anul când rock-and-roll-ul a explodat în lume prin Elvis Presley (Chuck Berry se iţise mai devreme, dar nu fusese luat în serios, deoarece era negru!), n-am avut noroc să mă aflu de partea socotită normală a Cortinei de Fier. Nu s-a nimerit nici să cresc într-un mare oraş, ca să simt mai repede şi poate mai acut pulsul trepidant al vremurilor. Cu toate astea, am luat cunoştinţă la timp, uneori prin contact direct, cu duritatea ultimei jumătăţi veac, dar şi cu amara ei moliciune, tradusă în sintagma „civilizaţie pop-rock”, pe care am utilizat-o în 1975 într-un text de revistă underground, „tipărită” în 5 (cinci) exemplare dactilografiate şi distrusă tot într-atâtea. Pe atunci nu văzusem videoclipul conceput de Gerald Scarfe pentru piesa Welcome to the Machine, a trupei Pink Floyd. L-am văzut peste ani, iar sentimentul trăit în acele aproximativ opt minute a fost asemănător celui din anii când umblam năuc după himere şi nu-mi găseam locul nici în Bucureşti, nici acasă, la ţară, nici în viaţă. Şi cu toate că versurile uimitoarei piese vorbesc, evident, de-o realitate complet diferită de ce trăiam noi aici, potrivirea nu se poate nega: „What did you dream? It’s alright we told you what to dream”. Şi: „...you didn´t like school, and you know you´re nobody´s fool/ So welcome to the machine”.

Roger Waters, autorul versurilor şi personalitatea care a căpătat proeminenţa meritată după ce chitaristul Syd Barrett a luat-o razna şi a devenit erou mi(s)tic pentru vreo trei generaţii de pinkfloydomani, apare astăzi ca un soi de nebun întru adevăr, dacă nu veritabil prooroc în pustiu. L-am urmărit în câte filmări mi-au fost accesibile. În tinereţe afişa o privire stranie, un zâmbet crud, poate cinic, o atitudine uşor de trecut în tagma teribilismului specific rockerilor cu mintea blocată la stadiul de puştan. Dar nu era aşa. Băiatul acela lungan suferea profund şi iremediabil. Orfan de război, suflet sensibil crescut într-un mediu aproape spartan, în care lupta pentru supravieţuire nu-i o chestiune poetică sau filosofică, Roger a cucerit tot ce are azi cu preţul sfâşierii de sine, numită de unele teorii „act artistic”. Şi, indubitabil, n-a făcut concesii gustului public, modei sau casei de discuri. Omul şi-a proclamat crezul în dialoguri fără menajamente, artistul şi-a urmărit ideile cu perseverenţă, mândrie şi onestitate tipice acelei Anglii care a inventat fair-play-ul în sporturile de echipă (a nu se uita că există şi „perfidul Albion”, cândva cuceritor al unei jumătăţi de glob!).

Temele muzicii lui Roger Waters revin obsedant de-a lungul carierei: războiul; frica; foamea; singurătatea; sexualitatea ca frustrare; fragilitatea fiinţei şi neputinţa acesteia în raport cu molohul statului, indiferent de organizarea socială; copiii abrutizaţi, abandonaţi sau exploataţi; oroarea produsă de conflicte armate; nevinovăţia ispăşitoare; lăcomia; nocivitatea banilor; dispreţul „clasei de sus”. Peste toate, viziunea unui Big Brother din romanul lui Orwell, 1984, cândva probabilitate livrescă, azi (i)realitate în marş implacabil. După despărţirea de colegii din Pink Floyd, Waters a realizat numai patru albume cu piese noi, originale. Dar a susţinut turnee mondiale cam la fiecare cinci ani, mai toate concepute unitar, cu sublinierea câte unei idei exprimate în piese, fie cu trupa, fie solo. Mulţi ascultători, pretins educaţi, îi reproşează rockerului că „se repetă”, că nu mai are ce spune etc., etc. Dar orice artist autentic are câteva teme personale, puternice, deseori găsite de la debut şi urmărite până la senectute! În cazul lui Waters, reluarea vechilor, acute, problematici vine şi din lipsa reacţiei preconizate. Să vezi şi să numeşti nedreptatea, cu subiect şi predicat, să ceri ajutorul semenilor pentru înlăturarea ei, să primeşti doar susţinere morală (like-uri, în codul facebook-ic), ba să mai şi fii contrat de colegi că te dedai partizanatului politic – iată motive care îl pot scoate din calm până şi pe Papa Francisc!

Amănuntele dau consistenţă oricărei opere, se ştie. Waters nu uită însă firul principal: Noi şi Ei. (Acestora din urmă, Paul Goma le spune undeva „Eii”, accentuând conotaţia negativă.) Atacată în clasica piesă de pe Dark Side of the Moon, opoziţia atesta ursita ancestrală, inerentă condiţiei umane, inaugurată de Abel şi Cain. Însă, în turneul de-acum doi-trei ani, binomul este grafiat astfel: US + THEM. Conjuncţia „şi”, adăugată în titlu, implica sau impunea confruntarea. Semnul „+” pare să admită coexistenţa, pe cât posibil paşnică. Termenii contradicţiei nu sunt edulcoraţi deloc. Spectacolul, memorat de un film ce-şi aşteaptă distribuirea pe DVD, este impresionant. Efecte pirotehnice şi acustice, proiecţii de clipuri pe ecrane gigantice, iconografii spulberate şi restaurate, culori incredibile, sunet multispaţial, nimic nu lipseşte pentru catharsis garantat. Finalul, ca un verset Nou-Testamentar, rostit de Waters pe un ton calm, e fără comentarii. Descoperiţi-l!