La fel ca în toate domeniile artei, şi-n rock găsim manifestarea unui fenomen poate nedrept, însă natural. Anume, vârfurile genului – numite de ziarişti star sau superstar– n-ar fi posibile fără suportul unui număr important de valori medii. Dacă privim spre orice zonă rockeristică, prin definiţie nedelimitată, evidenţa crapă ochiul: trei, patru sau cinci nume sunt referinţă obligatorie pentru subgenul practicat de alte sute, unele cu discuri absolut interesante. Ce va fi în sufletul celor care n-au izbutit a sări gardul despărţitor dintre agora şi Panteon, doar zeii ştiu! Exemplu edificator – două trupe engleze, pornite cândva de pe poziţii egale, una beneficiară a ceea ce în tenis se cheamă wild-card: Pink Floyd şi Barclay James Harvest. Prima este emblematică pentru pop-cultura ultimilor 50 de ani; a doua, aproape uitată, deşi numele Harvest a fost ales de firma EMI pentru subsidiara înfiinţată ca să imprime „nebuniile” rockerilor psihedelici din a doua jumătate a deceniului şapte, nu tocmai agreaţi de lorzii respectatei corporaţii. Evident, se poate întâmpla şi invers: un geniu (atributul e niţeluş exagerat, apropo de rock, dar hai să ne conformăm vulgatei mediatice, că nu-i un capăt de tratat estetic!) – un interpret genial poate declanşa o mişcare efervescentă, de amploare şi durabilitate mai mari decât ale oricărei revolte populare, motivate sau nu ideologic. Aici, pilda clasică este Jimi Hendrix, a cărui virtuozitate chitaristică rămâne, aparent, neegalată. Dar cât de imitată! Oare câţi chitarişti au eşuat în a-şi găsi propria identitate, bântuiţi de stafia lui Jimi? Până şi Eric Clapton era să abandoneze muzica, înspăimântat că prietenul de peste ocean avea să-i ia locul de Dumnezeu al chitarei!

Aceste panseuri banale îmi flutură pe tastatura computerului de când am primit „spre audiţie şi delectare” cel mai nou CD editat de Riff: Rătăcit în Paradis (2020, Cultural Act/ Riff Show-Service). Omul care „ţine în funcţiune” angrenajul trupei sibiene se numeşte Florin Grigoraş. Chitară acustică şi bas, voce, muzică, texte – iată ce introduce el în magma actului artistic elaborat îndelung şi înregistrat în propriul studio, la calitate ireproşabilă. Ce altceva întreprinde pentru „bucătăria” firmei sale, nu ştiu şi cred că nici nu interesează. Bănuiala mea este că face destule, cu seriozitatea şi perseverenţa tipice ardelenilor. Altfel nu se explică persistenţa de aproape 40 de ani a trupei Riff în peisajul rockeristic românesc, unde cele mai „tari” formaţii se numără pe degetele unei singure mâini. Şi – aici aş putea să par nedrept sau maliţios, dar nu pot dribla sinceritatea – Riff nu se zăreşte printre vârfurile rockului băştinaş. E o trupă de foarte bună calitate. Discul de faţă o probează din plin. Are pasaje componistice minunate, sclipiri antrenante de chitară solo, marca subtilului Mircea Bunea, secvenţe ritmice consistente (unde basul lui Grigoraş capătă sonorităţi de catedrală) şi aranjamente de claviaturi, pe cât de gingaş elaborate, pe atât de bogate ca expresivitate şi feeling, datorate Mihaelei Grigoraş. Cu tobele nu prea m-am acomodat, şi nu din vina lui Laur Făgădar, precis în bătaie şi rapid în execuţie. E parcă o meteahnă a multor trupe de rock, chiar şi de blues (vedeţi pe la Bonamassa), generalizată de ceva timp: un sunet foarte sec de premier, asemănător zgomotului scos de-un lighean crăpat, lovit cu cârja bunicului de nepotul neascultător. Dar poate astea sunt limitele sensibilităţii mele, nu neg...

Ce trebuie spus clar e că texturile armonice ţesute de Riff în toate piesele denotă măiestrie de artizan exigent şi ordonat. Nimic nu curge pe de lături, nicio notă, metaforic zis, nu sare de pe portativ, niciun break nu taie respiraţia. Piesa-titlu a discului e o metaforă existenţială. Versurile au alură filosofică şi, concomitent, pamfletară. Nu-i la îndemâna oricui să scrie astfel de poem. Se vede îndelungata experienţă de textier a lui Grigoraş, perpetuată de la primul LP, din 1989, intitulat chiar Primii paşi. Însă, la fel ca-n apariţiile din anii 1990, Acul de siguranţă, Joc perfid sau Ambuscada, Grigoraş cântă într-un fel – să-i spun – cuminte. Cuvintele se aud limpede, timbrul vocal e controlat cu atenţie, detaliile nu se aglomerează şi nu devin confuze. Riff oferă şi pe acest disc o lecţie de rock „ca la carte”. Dacă asta a fost intenţia trupeţilor, le-a ieşit! Să fiu responsabil cu educaţia în vreo şcoală, n-aş ezita să ofer lui Grigoraş o catedră pentru potolirea năbădăilor adolescentine. Muzica trupei Riff – definiţie a substanţei rockului –are potenţial să „incite” la decenţă şi bună creştere.

Dar – mai e oare nevoie să o spun? – rockul este contrariul bunului simţ şi-al ordinii prestabilite. Niciunul dintre rockerii deveniţi modele („cântaţi” şi de Riff în câteva piese) n-a respectat normele. Nici pe cele social-politice, nici pe cele culturale.