Fenomenul The Hu a izbucnit pe neaşteptate, mai vijelios ca pandemia covidă şi nu mai puţin devastator, în felul său particular. Sub figura lui Genghis-Han, tutelară pentru poporul din care provin, asumându-şi rădăcinile hunice de războinici a căror amintire bântuie încă imaginarul european, patru băieţi din Ulaanbaatar (scris şi Ulan Bator) au „măcelărit” lumea rock mondială cu doar câteva piese. Însă ce piese!

Le-am recepţionat cu sentimentul că orizontul câmpiei băştinaşe se întunecă sub praful stârnit de caii cumpliţilor năvălitori; dar şi contrariat că, în loc de teamă, simt o plăcere vinovată. Nu-mi dau seama dacă asta se datorează educaţiei elementare primite în vremea comunismului deja biruitor (abia în anii 1980 avea să devină şi triumfător!), pasibilă a fi un soi de mancurtizare sau provine din senzaţia indimenticabilă de alterare a funcţiunilor fizicului, indusă de muzică. Şi dacă muzica simfonică mă face să plutesc dincolo de zări abstracte, deductibile prin exerciţii de complicate matematici superioare, muzica rock mă spulberă, mă reduce la un fir de ţărână ce vibrează deodată cu Universul.

Albumul de debut al trupeţilor mongoli, cântat în limba maternă, se numeşte The Gereg (termen ce ar traduce „paşaportul” armatelor emblematicului han). A fost înregistrat într-un studio din îndepărtata capitală estică, masterizat în inima industriei rock, Los Angeles, şi publicat/ distribuit de Eleven Seven Music, firmă cu sediul în New York. Conexiunile mongolo-americane, intermediate de cei mai pricepuţi oameni din showbiz (evrei, desigur), nu explică şi nu justifică nemaipomenitul succes. E aici o combinaţie fericită de talent, vigoare ancestrală, duritate, exotism, violenţă subiacentă şi, mai presus de orice, muzicalitate fără cusur. Iată, bunăoară, piesa Wolf Totem. Versurile ei pot fi asumate ca imn naţional de orice popor gata să lupte până la moarte pentru valorile sale fundamentale, indiferent de natura vrăjmaşului înfruntat. Alegoria capătă, în acest caz, frumuseţea cruntă a miturilor întemeietoare, iar invocarea lui Genghis-Han se vrea argumentul final că nimic nu-i va opri pe închinătorii totemului să-şi împlinească destinul şi menirea. Numai că vremurile sunt altfel, iar numele teribilei căpetenii pare o povară pentru poporul azi redus numeric şi condamnat să poarte mai degrabă blestemele neamurilor urgisite decât mândria cuceritorului nesăţios. Inspiraţia – cum să-i zic altfel? – muzicienilor şi a producătorului a capturat o piesă căreia cu greu i se poate găsi ceva necomestibil. Începutul vine ca ţipătul unei păsări de stepă, uliu, vultur sau şoim. Instrumente tradiţionale – felurite cobze, tobe, drâmbe şi viori, numite ayanga morin khuur, tumur khuur, tsuur, gal morin khuur sau baigali tovshuur – se împletesc uluitor cu nota distinctivă obţinută prin emisia vibraţiilor din fundul beregatei, cavitatea bucală slujind drept cutie de rezonanţă. Pe cât de naturală, pe atât de stranie! Aproape de neconceput până acum în rockul cu difuzare mainstream, sunetul gutural, aerat, sălbatic, animalic, visceral, elaborat şi brutal totodată, are puterea să şocheze şi frumuseţea să încânte, cu fascinanta perfecţiune a tăişului de spadă.

Destul de târziu după lansare, am intrat în posesia fişierelor digitale, distribuite online pe toate platformele accesibile din orice ţară. Căutând informaţiile necesare pentru a înţelege despre ce-i vorba, m-a urmărit spectrul temerii oricărui cronicar, întruchipat în propoziţia: „Am ratat evenimentul!”. Fiindcă n-am avut niciodată atare ambiţii publicistice, teama s-a topit precum fantasma trecerii bulucului de călăreţi cu arcuri şi săbii, cei care îşi fac prieteni pe unde huzuresc, nu duşmani. Şi, încă o dată, mi-am dat seama că aplic fără să vreau „filosofia” snobilor leneşi, evocaţi acum jumătate de secol de Marin Preda într-o discuţie cu Florin Mugur: ascult ce nu mai este la modă, ceva care „îmi spune”, nu-mi impune „mesajul”, noutatea, contextul. Astfel mă pot bucura lejer de artă în sine, eliberat de „urgenţă”.

Deveniţi senzaţie mondială, cei patru „huni” (plus „hoarda” însoţitoare, obişnuită în domeniu) n-au scăpat, deocamdată, hăţurile, deşi căpăstrul „managementului” (cine-l pricepe) se observă: invitaţii la televiziuni, participări la festivaluri, contribuţii concertistice la cauze nobile, piese împreună cu alţi rockeri, versiuni „acoustic”, ediţii „deluxe”, comori secrete „Hi-Rez”, materiale promoţionale etc. În fond, rockul este o afacere, iar Genghis-Han este o „marcă” foarte bine vândută, şi nu de ieri, de azi!

Să menţionez numele băieţilor (care au şi fost decoraţi de preşedintele Mongoliei, pentru promovarea culturii naţionale): Ts. Galbadrakh a.k.a. Gala; G. Nyamjantsan a.k.a. Jaya; B. Enkhsaikhan a.k.a. Enkush; N. Temuulen a.k.a. Temka. Şi norocosul producător, proprietar al studioului: B. Dashdondog a.k.a. Dashka. N-o să ajungă ei staruri, dar merită imitaţi şi de alţii, dornici de asemenea cotropiri...