Nu trebuie să fii mare filosof sau spe-cialist în ştiinţe sociale să observi că de vreo trei decenii încoace asistăm la un adevărat asalt pe care productele imaginaţiei îl dau asupra realităţii şi cuceresc teritoriul încet, dar sigur. „Armele” folosite în lupta inegală sunt însă creaţii ale celei mai elaborate, complete şi perverse dintre îndeletnicirile omului: computeristica. În fapt, fenomenul poate fi depistat încă din Antichitate, de când Ulise şi grecii care asediau Troia au plasat calul rămas celebru ca momeală pentru nişte oameni care vedeau şi nu le venea să creadă ce vedeau! Vor mai fi fost şi alte acţiuni manipulatoare de-a lungul şi de-a latul istoriei bătăliilor între popoare. Un exemplu clasic de mistificare, cu intenţia precisă de a înfrumuseţa realitatea, aparţine generalului rus Potemkin, care construia sate de carton pentru desfătarea ochilor împărătesei Ekaterina a II-a, binefăcătoarea lui. Însă războiul a demarat pieptiş odată cu naşterea cinematografiei, ca industrie şi artă. Succesul acestei întreprinderi arată că omenirea are înscrisă în ADN dorinţa de a trăi altfel decât în pipăibila (şi de multe ori neplăcuta) realitate. Secolul al XX-lea este plin de exemple care pot ilustra orice teză despre subiect. Nu insist, sunt lucruri cunoscute.

Filmele, jocurile pe computer sau pe telefoane inteligente, virtualitatea gândită anume în laboratoare complexe pentru antrenamentul militarilor şi al anumitor categorii de profesionişti, reclamele, „mediul” imaginat pentru distracţia milioanelor de copii împinşi la dependenţă de-un atroce sistem comercial – iată câteva aparenţe de care ne lovim fără să ştim, fără să vrem şi de multe ori fără să putem evita impactul. Iar impactul este mai devastator decât al bombei nucleare, fiindcă nu doare, vorba unui personaj marquezian. Se poate trăi în noua dimensiune? Ba bine că nu! Şi, când afirm asta, nu aţintesc ocheanul către câştigătorii de bani pe seama fastuoasei păcăleli, ci mă uit la, mă minunez de, şi nu de puţine ori mă confrunt cu scufundaţii în iluzie. Diversitatea acestor umanoizi pare anulată de tăvălugul evident insidios şi impalpabil, conceput să acţioneze asupra creierului, fără nicio motivaţie ideologică sau politică, aşa cum se întâmpla până nu demult în ţările comuniste. În spaţiul virtual, unde înşelătoria devine realitate, fiecare se comportă ca o piesă indistinctă, comună, neînsemnată şi inutilă, una dintre milioanele identice, identice până la disoluţie în masa de consumatori, în ciuda „capacităţilor” atribuite/ căpătate individual conform unui algoritm oarecare.

Am văzut, am trăit şi la unele concerte rock astfel de episoade. Spiritul de turmă indus de participarea la manifestaţii de amploare s-a lipit de cutia mea craniană, încercând să o spargă cu tentaţia gestului senzaţional, care m-ar fi scos din anonimat în cel mai nimerit moment, având asigurată asistenţa necesară. N-a fost să fie (sic!). Nu din cauză că am ratat clipa, ci fiindcă am preferat concertele ce-mi ofereau posibilitatea simbiozei cu muzica trupei fără să fiu deranjat de agitaţia vecinilor, de fumul ţigărilor sau de berea aruncată pe deasupra capetelor înfierbântate, spre răcorire. Cu asemenea mentalitate, covido-frica putea să aducă tocmai ce mi-am dorit în secret, nu-i aşa? Izolare, distanţare, dezinfectare! Astea să fie „condimentele” potrivite ospăţului rock? Orice degustător ar spune imediat că nu, şi-ar sări argumentând ţăndăros că asta e moartea spectacolului. Să nu fii „acolo”, să nu simţi basul cum îţi umblă prin intestine? Blasfemie! Pandemia planetară a impus anulări de concerte, festivaluri, turnee. Dar nu a oprit imaginaţia să caute alternative. Între soluţii, concertele online, ţinute de acasă, din spaţii sigure sau din aer liber. Evenimentul verii, după gustul şi informaţiile mele, a fost Wacken World Wide, 29 iulie – 1 august 2020.

Organizat în Germania, Wacken a devenit sinonim cu muzica heavy-metal. Ce trupă mare n-a fost acolo? Doar cele desfiinţate înainte ca locaţia să capete faimă. Unele „găşti” s-au reunit numai ca să figureze pe lista prezenţelor, bătrâni şi delabraţi rockeri antrenându-se cu ambiţie să-şi recapete forma. Precauţia a condus acum la amenajarea unui câmp virtual, cu scenă şi spectatori-fantomă care se mişcau aidoma unora în carne şi oase. Luminile şi atmosfera păreau de coşmar, în consonanţă cu muzica brutală, toridă, incendiatoare. S-au făcut transmisii şi din alte locuri, aflate pe tot Pământul, unul fiind în România, cu trupa E-An-Na, din Sibiu, câştigătoare a concursului pentru participare la concertul real.

După ce-am văzut transmisiunile, nu regăsesc în suflet tandreţea mulţumirii. Ba, dimpotrivă, aş zice. Senzaţia de inconfort, vizibilă şi la trupele care concertau virtual, s-a depus pe membrana mea receptivă ca drojdia băuturii falsificate pe fundul paharului. Strădania de-a fi in the mood ajunge la privitor drept oboseală. Ceea ce şi este.