De mai bine de treizeci de ani de când chibiţez despre rock, nu mi-am imaginat vreodată că voi scrie ceva despre Elton John. Asta nu pentru că mi-ar sta în câş la creier homosexualitatea lui răspicat asumată sau pentru că aş avea eu însumi porniri asemănătoare, însă mi le-aş disimula superfluu printr-un fel de atitudine binevoitor-reprobatoare. (Sunt un biet heterosexual, nici măcar atins de boala misoginiei abuzive, deşi mi se detectează câteodată!) Pur şi simplu, muzica lui Elton John a trecut pe lângă urechile mele precum o maşină SMURD pe stradă, fără pacient, dar cu sirena pornită din obişnuinţă. Şi, cu toate că am fost „la zi” cu hiturile sale chiar de la începutul anilor ‘70, când îi „rupea” pe unii ascultători (mai rafinaţi la gusturi muzicale decât mine) cu remarcabilul Crocodile Rock, n-am reţinut nicio piesă de-a lui; abia dacă pot fredona câteva acorduri din acea izbândă a genului. Recunosc, mi-a plăcut şi cum sună titlul discului din 1975: Captain Fantastic and The Brown Dirt Cowboy. Obiectiv vorbind, atât piesa, cât şi albumul sunt formidabile, chiar dacă nu le ascult. Însă, în materie de fotbal şi rock, preferinţele fiecărui fan sunt renumite prin lipsă de clemenţă. Iar eu nu fac excepţie decât rareori.

Şi atunci, de ce am abordat subiectul? Dintr-un motiv livresc: am citit cartea autobiografică Eu: Elton John, tipărită în limba engleză în 2019 şi tradusă de Cosmin Maricari la Editura Publica – Victoria Books, 2020. Versiunea românească, din câte îmi pot da seama fără să apelez la original, este foarte cursivă, aplicată la conţinut. Şi reuşeşte să transpună elementul cel mai important: umorul absolut senzaţional întrebuinţat de Elton John pentru redarea vieţii sale deloc banale. Citez opinia autorului despre jurnalul ţinut în perioada de început a gloriei: „Cred că încercam să normalizez ceea ce mi se întâmpla, deşi era evident că nimic nu era normal” (p. 452). Păi, cum să fie normală o viaţă petrecută pe vârfurile clasamentelor şi-ale încasărilor celei mai distractive industrii, în cea mai liberă şi deşucheată perioadă a ei, anii 1967-1980? Umorul nu exclude privirea critică faţă de propriile fapte, privire persistentă la vârsta de 70 de ani, când Elton John îşi scrie cartea. Distanţarea de neroziile sale exclude însă judecata decisă, absolutistă, fără drept de recurs, cu toate că motivele de acreală corozivă îi prisosesc.

Copil nedorit al unei perechi (ne)potrivite de grozăviile celui de al Doilea Război Mondial, Reginald Dwight creşte într-o suburbie a Londrei, oraş la limita subzistenţei după ravagiile războiului. Tatăl, pilot în RAF, îl băga în seamă doar în momentele în care micul Reg îi deranja raftul cu discurile de jazz. Mama s-a purtat cu el ca şi cum nu i-ar fi fost unicul copil. L-a persecutat psihic din ce în ce mai agresiv, pe măsură ce faima lui creştea, la fel ca bogăţia (de care ea profita fără jenă). Lipsa iubirii părinteşti (cuplul a şi divorţat) constituie trauma dominantă a copilului fragil, chinuit şi înstrăinat, ascuns adânc în sufletul artistului de incontestabil succes. Nimic n-ar fi fost poate la fel, dacă părinţii l-ar fi iubit un pic, presupune Elton, la maturitate.

Talentul uluitor de a cânta la pian orice piesă auzită o singură dată i-a fost descoperit şi cultivat mai cu seamă de bunica maternă. Ea l-a dus la Academia Regală de Muzică, unde silitorul Reg a tocit şase ani. Apoi a intrat în showbiz, ca interpret profesionist de studio şi de concerte. Cariera urcă fulminant: cel mai tânăr milionar din biz, cele mai multe prezenţe în top 10, cel mai bătrân rocker virgin etc. Descoperirea erosului la 23 de ani punctează o dublă revelaţie, dat fiind că homosexualitatea era ceva de dosit în acele timpuri. Naiv şi de bună credinţă, Elton John ajunge repede victima escrocilor sentimentali şi consumator de droguri până aproape de colaps. Rezistă. Compune muzică aproape la fel de uşor şi de firesc precum respiră. Melodiile sale devin hituri, deşi lui nu i se par prea reuşite. E binecunoscut momentul Candle in the Wind, la moartea prinţesei Diana. Nici după 20 de ani, lui Elton John nu-i vine să creadă că a putut scrie şi interpreta cel mai vândut cântec din istoria muzicii. Împrejurările în care a făcut-o erau de răvăşitoare tristeţe planetară. Cum să nu fii marcat de aşa ceva?

Dar... viaţa continuă. Elton scapă de şarlatani, de vicii, de vedetisme, îşi reface averea delapidată de manager, se căsătoreşte cu partenerul, deschizând drum altor cupluri homosexuale, are doi copii prin fertilizarea in vitro a unei mame-surogat, trăieşte fericirea de a fi tată şi aşa mai departe. Scrie în final: „...poate că a trebuit să trec prin toate aceste lucruri ca să ajung unde sunt acum. Nu e locul în care m-aş fi aşteptat să ajung: căsătorit cu un bărbat, tată a doi copii.// (...) este o altă lecţie pe care mi-a predat-o viaţa mea ridicolă.”

Cine l-ar putea contrazice?