Întrebarea şi-o punea un autor contemporan, al cărui nume îmi scapă. Iar dacă scăparea este dovadă clară de bătrâneţe, nerecunoaşterea ei ar fi răzbunare de adolescent neserios şi bezmetic. Atributele astea îmi sunt lipite periodic de diferite persoane serioase, cu preocupări elevate, încât n-am încotro: mi le asum, spăşit. Însă poate că ar trebui să mă fălesc până la înfumurare cu ele, fiindcă ţin de naturalul rockerului, validat pretutindeni, în toate ţările unde muzica în cauză e ascultată, iubită şi asiduu practicată. Şi nu de azi, de ieri, ci – uite cum trece timpul! – de la 1954, când sintagma „rock-and-roll” a fost rostită prima dată la un post de radio, iar potenţialii amatori ai genului, desemnaţi cu vocabula ce urma să aibă o traiectorie explozivă. Amator de senzaţii tari şi noi, doldora de adrenalină, tânărul muzician sărac al fiecărui deceniu ţine să-şi câştige locul la masa bogaţilor, indiferent ce s-ar consuma acolo: jazz, swing, blues, soul, pop, hard-rock, heavy-metal, punk, disco, glam, new-wave, grunge, alternativ, nu-metal, hip-hop, rap-metal, progresiv, post-metal etc. El va experimenta la tinereţe, va cuceri un loc al său, în genul proaspăt la modă, şi va muri sugând profitul perioadei sale de zahăr. Puţini vor fi cei aleşi, care traversează epocile şi genurile, intrând în galeria numelor comune.

Ascultătorul contemporan cu nenumitul muzician, lipsit de talentul zdrăngănirii oricărui instrument ce l-ar scoate din anonimat, se resemnează într-un târziu că nu i-a fost hărăzit mai mult noroc. Fumează, bea, se mulţumeşte cu o slujbă ori se apucă de vreo afacere, bea, colecţionează discuri şi casete cu trupele favorite, bea, se însoară, bea, face copii, bea, îşi bate nevasta, bea, e dat afară din serviciu sau îşi falimentează afacerea, bea, vinde colecţia de discuri şi casete, bea, îşi părăseşte familia, bea, se înhăitează cu alţii ca el şi beau împreună, plângându-şi de milă, bea iar, până se trezeşte în vreun şanţ, se drege puţin cu băutură, fumează şi se întoarce spăşit la familie, bea moderat, câte o bere, nu-şi mai bate nevasta, caută un serviciu, nu mai bea deloc o vreme, câştigă nişte bani frumoşi cu afaceri ciudate sau la o firmă prosperă, bea puţin doar la ocazii oficiale, începe să-şi recupereze colecţia de discuri şi casete, bea un pic mai mult, îşi vede copiii la casele lor şi se mândreşte cu facultăţile, premiile sau orice izbândă a juniorilor, cărora se laudă că le-a dat o educaţie bună, bea mai multicel, câştigă tot mai bine, bea la fel, se îndrăgosteşte de-o fată de vârsta fetei sale, bea cumpătat, începe să se preocupe de sănătate şi de molatica sa performanţă sexuală, bea licori stimulante, divorţează de nevasta care l-a suportat nişte decenii, cumpără tot mai multe discuri, dar ascultă din ce în ce mai puţine, deoarece „nu-mi spun mare lucru noutăţile astea pline de grohăieli şi icnete, nici măcar erotice”, fumează substanţe interzise, invocând sloganul unei revoluţii la care n-a participat – „este interzis să interzici”...

Aş putea dezvolta într-o proză viaţa personajului schiţat (nimic autobiografic, vă asigur!). M-am trezit în plină divagaţie ficţională la capătul lecturii unei cărţi: Andrew O’Neill – O istorie heavy metal. Pe traducătorii Alexandru şi Vladimir Ştefănescu nu-i cunosc, deşi lumea rock neaoşă e mică. Versiunea lor izbuteşte să redea cursiv umorul şi glumele autorului englez, fost (actual?) rocker metalizat, virtuoz actor de stand-up comedy (nu i-am văzut vreun număr, dar cele scrise în carte mă împing să-l cred plin de haz). Tipărit elegant, cu prefaţă şi index, volumul poate figura în seria istoriilor definitorii pentru câte un gen artistic, aşa cum indică titlul. Dar, deşi exact justificat, titlul nu trădează nimic din tonul discursului, absolut delicios pentru oricare lector capabil să aprecieze stilul ironic, ludic, sulfuros, chiar cinic. Artistul se joacă, atribuind unora şi altora tot felul de epitete ce-ar putea fi jignitoare, dacă n-ar străluci metaforic. Trebuie să fii tâmpit, vorba unui prieten, ca să te superi pe O’Neill când îţi taxează prestaţiile rockeristice în felul consemnat pe vreo 330 de pagini de fraze luxuriante! Iată un exemplu, într-o notiţă despre numele Axl Rose, solistul adulatei trupe Guns N’Roses: „O anagramă a sintagmei «Oral Sex». Ţineţi-mă. Era să cad. Numele lui real este William Bruce Rose, la rându-i o anagramă pentru «I, Crumblier Sea Owl». Un nume MULT mai potrivit pentru un lider de trupă.”

Câteva grupuri sunt „ciuca bătăii” pentru O’Neill, care le desfiinţează fără milă, cabotin, dar nu răutăcios. Mai tuturor le-aş aplica un tratament similar, în scris. Constatarea m-a îmbrâncit să mă întreb dacă spiritul meu e încă tânăr (trupul, evident, nu). Heavy-metalul nu-i un indiciu.