Îmi voi aminti până când creierul va refuza să-şi mai amintească dimineaţa aceea de primăvară uşor umedă şi vântoasă, cu nori subţiri, muguri crăpaţi şi iarbă ţesută printre pietre şi dale de ciment. Ieşit din tura de noapte, am luat de la generosul prieten Cristi D. un teanc de benzi magnetice, în mare parte înregistrate mono. Doar câteva stereo, însă şi astea pe vitezele 4 sau 9, nicidecum 19, considerată maximum a ce poate reda un magnetofon, gama consumer. Ajuns acasă, deşi obosit după nişte avarii ce-mi bântuie şi azi visele, nu m-am culcat, ci am pornit cele două Maiak-uri: al meu şi al unui văr care fugise din oraş cu nevasta altuia şi-mi lăsase mie aparatul. Prima bandă aleasă din teanc, spre copiere, conţinea albumul trupei Santana, numerotat 3, apărut în 1971. Nu-l auzisem niciodată complet, iar cele două-trei selecţiuni difuzate de vreun radio îmi trecuseră pe lângă ureche, nefiind aşa de celebre ca Europa, piesă care merită un studiu separat. Santana figura în panteonul meu rock de la prima întâlnire fastuoasă cu muzica lui, în toamna lui 1973, când ascultasem stereo Hi-Fi, la Biblioteca Americană, LP-ul Love Devotion Surrender, realizat împreună cu John McLaughlin, celălalt „zeu” neclintit din altarul chitaristic. Aveam pe benzi alte albume Santana, cred că şi-un vinil în raft; niciunul nu mă „lovise” aşa cum a făcut-o atunci 3. Greu să-l numesc revelaţie; totuşi, atenta privire asupra istoricului audiţiilor personale distinge şi recunoaşte niscai radiaţii magice, dacă nu de-a dreptul mistice. Niciuna nu vine din zona întunecată a realităţii, n-are legături cu banale şi mult comercializate ritualuri dubioase, vrăjitorii voodoo etc. În mintea şi inima mea, acest album presară o spumă de lumină ce ţine de viziunea Paradisului. Halucinez? Trag pe nări sau la măsea? Vă asigur că nu. Se cunoaşte că muzica, în sine, este un drog suficient de puternic să inducă stări de bucurie sau de tristeţe, împinse până la delir nu de puţine ori.

Legat de discul pomenit, m-am suspectat, fără prea multă ardoare, de un soi de favoritism. Într-un clasament întocmit cândva pentru o publicaţie de profil, am pus albumul pe primele locuri, parcă trei sau patru. Argumente? Santana aparţine gintei latine şi îmbină răceala anglo-saxonă cu fierbinţeala afro-sud-americană, rezultatul fiind ceva greu de categorisit, imposibil de respins. Azi nu mai invoc originile, dar menţin opinia despre muzică. Între timp, brandul Santana a devenit uriaş ca o galaxie, după explozia din 1999, numită Supernatural. Şi am citit cartea autobiografică Tonul Universal – Povestea mea la lumina zilei, scrisă de chitarist împreună cu Ashley Khan şi Hall Miller. (Publicat în 2014 de corporaţia Santana, volumul a fost tradus de Mihaela Ioncelescu pentru editura Nemira, 2020.) Iar după această lectură, discuţia nu poate rămâne la nivelul unei păreri, argumentate sau nu, dacă vreau să manifest puţină responsabilitate, ca autor de texte şi ca om simplu, locuitor într-un spaţiu limitat şi într-o „vreme scoasă din ţâţâni”, vorba poetului.

A discuta o carte de circa 750 de pagini într-un articol de 5000 de semne presupune o capacitate de sinteză peste medie. N-o am. M-aş bucura să se reţină din textuleţ doar semnalarea unei conştiinţe acute. Concluzii şi/sau judecăţi sigur desprindeţi singuri, din cărţoi. Audiţia muzicii, pentru cine nu o ştie, îmbogăţeşte experienţa, dar nu e obligatorie. Istoria lui Carlos Santana, omul, poate fi a oricărui artist cu evoluţie asemănătoare. Copilăria în sărăcie, muncă de mic, frustrări, nedreptăţi, pedepse, învăţătură la limita cerinţelor şcolare, biserica resimţită ca factor inhibant pentru credinţă, revelaţia harului familial (Carlos este fiu şi nepot de viorist mexican, tată şi frate de chitarist!), munca pentru şlefuirea talentului, norocul de a cânta cu (şi de a fi înconjurat de) oameni potriviţi, intuiţia valorilor muzicale neremarcate de marele public şi abilitatea de a le oferi o interpretare briliantă, drogurile şi excesele tipice traiului de rocker în anii cei mai frumoşi, umorul situaţiilor de viaţă, înţelegerea oamenilor diferiţi, puţinele femei care i-au marcat existenţa, muzicienii de mare calibru a căror prietenie a însemnat mai mult decât răsplata comercială, vegetarianismul, căutarea spiritualităţii capabile să-i ofere alte certitudini decât închinarea opacă la icoane şi statui, întâlnirea cu Sri Chinmoy, prietenia cu Bill Graham, Miles şi Clive Davis, copiii, soţiile, părinţii, premiile...

Deasupra tuturor întâmplărilor trăite şi a gândurilor sale, Carlos Santana aşază revelaţia Tonului Universal, forţa care uneşte oamenii de toate culorile, confesiunile, orientările politice, profesiunile ş.a.m.d. Este credinţa multor muzicieni de jazz, blues şi rock. Este o iluminare, văzută cu aer şăgalnic. Citez: „Nu vreau să ajung în rai, dacă este unul selectiv. Mai există un lucru pentru care mă rog – îmi doresc să ajung în rai numai dacă găsesc acolo tobe conga”.