Cum altfel să-i zici unuia dintre cei mai cunoscuţi şi valoroşi vocalişti ai rockului, când el însuşi afirmă despre sine că asta e? Cartea Eu sînt Ozzy scrisă împreună cu Chris Ayres (traducere de Mircea Pricăjan, Polirom, 2021) e plină de asemenea autocaracterizări, deloc măgulitoare pentru personaj şi anevoie de înghiţit moralmente. Făcute la persoana întâi, singular, pot fi luate drept o (altă) exhibiţie. Indiscutabil, rolul lui Ozzy Osbourne în istoria genului e suficient de important ca să-şi merite locul de prim rang, aşa cum atestă toţi cunoscătorii, că agreează sau nu individul şi stilul. Dacă o fi ceva real în afirmaţia că divinitatea grăieşte prin gura şi făptura creaturilor sale vulgare, atunci Ozzy este o dovadă irefutabilă. Greu de găsit în lumea rockerească un exemplu mai... exemplar!

Sunt aproximativ cincizeci de ani de când l-am ascultat cu piesa Iron Man, emblematică pentru Black Sabbath, trupă deschizătoare de drum în epoca tuturor experimentelor. Dintre cei care, în jurul lui 1970, voiau să schimbe paradigma culturală, puţini erau inovatori, mulţi imitatori. Între primii s-au situat patru băieţi din clasa muncitoare engleză, crescuţi într-o sărăcie vecină cu infracţionalitatea. Ozzy chiar a făcut puşcărie pentru furt. Tatăl său a refuzat să achite amenda, fapt care i-a servit de lecţie copleşitoare viitorului rock-star, ale cărui perspective, după terminarea chinuită a unor cursuri şcolare caracterizate prin bătăi şi umilinţe, se rezumau la munca brută în meserii prost plătite. Sau la evadarea din acel mediu. Dar cum? Toată copilăria şi tinereţea, Ozzy s-a perpelit în lipsuri, deşi părinţii munceau zi şi noapte să hrănească şi să crească onorabil cei şase copii. Melancolic şi autoironic, într-un limbaj frust de care s-ar jena până şi tinerii zilelor noastre de la oraşe şi sate, Ozzy evocă oraşul natal, Aston, demolat de bombardamentele germane. Amintirile au duritatea unor pagini dickensiene, dar şi umorul lor, ingredient care le salvează de pericolul maculaturii. Copilul învaţă de la părinţi să-şi câştige traiul de mic şi să se poarte cu demnitate, oricât de jos l-ar trânti soarta. Însă Ozzy pare să fie complet laş, fricos, mincinos, prost, dement, jigodie şi tot ce degradează omul. E un rol asumat treptat, conştient şi decis, pe măsură ce îşi devoalează avantajele, iar câştigurile cresc cu timpul, până când măscăriciul devine multimilionar şi, fără discuţie, vedetă de calibru mondial. Vedetele primesc atenţia preşedinţilor de state şi a Reginei, gest formal, desigur, dar nu mai puţin clar: în lumea lor, averea aduce şi respect, dacă ai făcut-o pe căi legale. Cu a doua soţie, Sharon, excelent manager, Ozzy a reuşit, incontestabil.

Pilduitor pentru destinul artistului Ozzy, la fel ca pentru al oricărui erou de roman realist victorian, este momentul întâlnirii cu muzica trupei The Beatles. În familie se ascultau discuri cu şlagăre de modă veche, sursă de puţină fericire pentru oamenii obişnuiţi să trudească până mureau. Cei patru băieţi din Liverpool, copii de muncitori şi ei, au arătat unei generaţii aflate în căutarea altui mod de viaţă că se poate trăi bine, dacă te prinde flama şi „ai baftă să dai lovitura”. Iar Ozzy, Tony, Geezer şi Bill au avut suficient noroc, talent şi perseverenţă să intre în elită. Şi spirit scotocitor în manifestări sociale, oarecum inexistente. De pildă, faptul că oamenii plăteau să vadă filme de groază mai mult decât pentru orice altceva; de aici ideea să compună „muzică înfricoşătoare”, nu fără legătură cu teoria tritonurilor folosite de compozitori damnaţi, precum Berlioz, Listz, Wagner sau Weber (o chestie interzisă formal de autorităţile ecleziastice medievale pentru valenţele presupus demonice). Sigur, Ozzy n-avea treabă cu asemenea subtilităţi, ci chitaristul Tony Iommi, căruia vocalistul îi atribuie franc toate meritele neobişnuitelor riffuri.

Însă Ozzy mai recunoaşte, cu voioşia amară proprie măscăriciului de profesie, că în orice moment al vieţii şi carierei sale preocupările tuturor se învârteau în jurul banilor. De la familia care aştepta din partea lui mai mult decât a putut da, la managerii veroşi din anii sabatici şi la angajaţii trupei din anii solistici, toţi alergau după „mălai”, cum inspirat traduce Pricăjan. Câştigurile uluitoare de la început, obţinute parcă peste noapte (mai puţin de doi ani), au zăpăcit minţile băieţilor care se chinuiseră în sărăcie. Băutura, drogurile, femeile, luxul epatant, excentricităţile tipice rock-and-roll le-au consumat banii la fel de iute cum îi câştigaseră, fiecare dintre cei patru alegându-se cu prea puţin dintr-o sumă incredibilă. Presiunea următorului hit de succes a condus la previzibila spargere, Ozzy asumându-şi rolul de ţap ispăşitor şi-n cazul ăsta. Norocul a fost de partea lui. Femeia care nu s-a sfiit să-l ia de soţ, deşi era praf şi pulbere, a scos din el un star atipic, ba i-a născut şi trei copii. Suprema împlinire pentru tatăl tembel. Ozzy dixit!