De când mă delectez cu isprăvile muzicii rock (pop, blues, folk etc.), am ezitat mereu să cunosc şi să leg prietenie cu interpreţii ei autohtoni. Jumătate programatică, jumătate rezultatul întâmplării, nehotărârea m-a scăpat de multe momente inconfortabile ori stânjenitoare, când sinceritatea e la fel de puţin apreciată ca ipocrizia. Mi-e greu să afirm nonşalant că regret distanţarea, dar părerile de rău nu mă înconjoară. Ştiu cât de dificili pot fi creatorii în relaţiile personale, urmare firească, deşi nedorită, a consumului psihic cerut de opera de artă, fie aceasta un roman monumental, fie un fleac de cântec lălăit din suflet, la bodegă. Nefiind implicat în showbiz-ul românesc, uşor mi-am permis unele păreri contrare opiniei generale, îndeobşte în cazuri de incurabilă adulaţie, tratate după mintea sau interesul fiecăruia. Însă doctor în domeniu nu sunt. Lectura târzie a cărţii lui Horia Stoicanu – Prin dimineaţa unei muzici (Editura Global, 2014) mi-a adus confortul similitudinii de opţiuni, ale sale mai justificate decât ale mele, dat fiind traseul lui de interpret şi compozitor de şlagăre pop-folk.

Puţin cunoscut publicului, Horia Stoicanu (1949-2020) a fost coleg de clasă şi de aventuri tinereşti cu Mircea Vintilă, nume imprimat definitiv pe membrana auditivă a românilor din ultima jumătate de secol, băştinaşi sau emigranţi. Talent multilateral împrăştiat, Stoicanu n-a făcut ceea ce se cheamă carieră, chiar dacă a fost prezent cam peste tot unde se întâmpla ceva important, de la Cenaclul Flacăra, în anii ’70, la Piaţa Universităţii, 1990. Prolific şi generos, e autor complet (sau coautor) al unor piese celebre în anii de aur ai folkului neaoş. I s-au şterpelit linii melodice încă de pe timpul când, elev de liceu, nedebutat şi necunoscut, petrecea seri şi nopţi la taifas & zdrăngăneală chitaristică, împreună cu prietenii, viitori muzicieni şi ei, în parcul Ţăcălie din cartierul Cotroceni, pe lângă Academia Militară, loc de baştină al contraculturii bucureştene. Notoriu în deceniul opt era cazul hitului „Un om pe nişte scări”, cu care Vintilă cucerise publicul Cenaclului Flacăra şi mai abitir pe lider, poetul Adrian Păunescu. Până şi eu, periodic trecător pe „serpentină” (strada-matrice a găştii cotroceniste), ştiam că nu Vintilă a compus-o, ci Stoicanu. Amicii la care mergeam cu un coleg de clasă mi l-au arătat într-o zi pe Horia, aprins de-o discuţie cu cineva din curte. Nu i-am reţinut figura, n-am vrut să-i fiu prezentat. Ponosul meu. Poate aveam noroc să-i devin ucenic şi prieten, fiindcă lecturile mele din acei ani corespund cu cele consemnate de el în cartea sus citată. Şi poate învăţam să cânt la chitară, tot visam eu fluturi pe (sub) flori...

Volumaşul de numai 170 de pagini, cu ilustraţii cu tot, reflectă pe deplin firea autorului: inclement, contradictoriu, liric, nostalgic, fantast, gata să justifice propriile teorii muzicale şi să nege pe-ale altora, chit că fiecare transcoda fantezii curat poetice, nicidecum idei cristalin argumentate. Evocarea întâlnirilor cu Dorin Liviu Zaharia, personaj şi cântăreţ fabulos, încântă ca istoriile apocrife, iar concluzia susură ambivalent: „Dar nu era aşa rău Ciabi cum apare aici din neîndemânarea mea descriptivă. Amestec de impostură şi geniu histrionic, avea şarm, avea carismă, avea stil./.../ şi trebuie să aplaud azi colosala lui imaginaţie.” (p. 121). Hazlie este şi povestea primei (ne)întâlniri cu Mircea Baniciu, altfel apreciat ca personalitate independentă, capabilă să iasă din umbra marelui Phoenix, după plecarea trupei din ţară. În alte cazuri, precum Cornel Chiriac, C.V. Tudor, Florian Pittiş verdictul cade crud şi lipsit de orice ambiguitate. Stoicanu poate să aibă dreptate sau nu; sunt amănunte ale vieţii artistice trecute sub tăcere chiar de el (o şi spune de câteva ori). Nu ezitările sau acuzaţiile gratuite scad meritele prozei, ci lipsa unui fir, a unei continuităţi narative. În fapt, cartea este alcătuită din fragmente publicate, când avea chef, pe blogul personal, iar haosul de acolo provine. Şi e păcat, deoarece pregătirea de literat a lui Stoicanu trebuia să-i stimuleze minimal (auto)exigenţa. Presupun că şi lipsa unei redactări profesioniste a textului contribuie la impresia de mixtură fără logică.

Dar să nu-i cerem risipitorului calcul şi zgârcenie. Fire complet boemă, aşa cum se putea face boemă în anii socialismului formal biruitor, Horia Stoicanu a lăsat un singur disc solo – Cireşe amare (EL-RA Consult, 2011) – mai mult împins de alt folkist, Mircea Rusu (a cărui trupă l-a şi acompaniat), decât din proprie iniţiativă. A compus hituri pentru Pasărea Colibri şi, iarăşi, pentru Mircea Vintilă. A scris muzică pentru teatre, a promovat „meloterapeutica”, s-a jucat de-a „hoţii şi legionarii”, ca urmare a pulsiunilor revoluţionare post-decembrie 1989. Cătrănit, şi-a recunoscut mereu greşelile şi prostiile, iar cartea are destule pagini revelatoare.

Păcat că este intruvabilă.