Pe 17 şi 19 decembrie 2021, la Chase Cen-ter din San Francisco, Metallica susţinea două spectacole, fiecare de aproximativ două ore şi jumătate, transmise online şi disponibile câteva zile pentru descărcare gratuită full-HD. A fost un mod generos de aniversare a 40 de ani de la înfiinţarea trupei. 32 de piese de pe cele 10 albume principale, de studio, au încântat iarăşi milioanele de metalişti răspândiţi pe tot globul. Inutil să precizez că şi eu m-am numărat (dar de ce vorbesc la trecut?) printre admiratori. Unul care nu-şi poate ascunde însă dintele împotrivă, cam ştirbit din cauza vârstei şi-a cuielor roase în zile de mult apuse, când diferite nemulţumiri şi neajunsuri mă făceau să muşc prosteşte scândura uscată ce-mi peticea gardul existenţial. E un paradox al relaţiei contorsionate dintre „roackărul” obligat la subzistenţă în mediu industrial şi muzica trupelor preferate: cu cât eliberarea de stres e mai rapidă şi mai purulentă, cu atât amocul faţă de muzicieni capătă intensitate nebănuită, ajungând la paroxism şi – s-au văzut cazuri – violenţă (sin)ucigaşă. Eu am fentat situaţia, dar am cunoscut nişte băieţi, azi plecaţi în lumea largă, cu manifestări cam de nedescris!

Când oare am ascultat întâia dată Metallica? În mod foarte curios, s-a întâmplat să fie chiar prima piesă înregistrată de trupă pe un LP, o compilaţie numită Metal Massacre, apărută în 1982. Piratat pe bandă de magnetofon, materialul a ajuns la mine prin 1984-1985, de unde s-a întors urgent la cine mi-l împrumutase. Ţin minte reacţia de respingere, lipsa de aderenţă şi sentimentul de insanitate produs de exhibiţiile puşteşti, de nu puerile, cum mi se păreau. Patru ani mai târziu, încă nu ascultasem niciunul din tripleta albumelor aurorale editate de trupă, cu mare impact la publicul mai mic de ani ca mine, dar mai avansat în zăpăceală. Pe căile comerţului clandestin ce înflorea în minunata noastră ţară, am primit atunci varianta iugoslavă a dublului LP ...and Justice for All (1988). Şi cu toate că eram pregătit pentru şoc, de loviturile altor trupe (Megadeth, între ele), impactul repetatelor audiţii a fost devastator şi total. Ca să traduc în cuvinte puţine: cred că am renăscut! Deodată, nu mai puteam asculta fără cruntă sâcâială hard’n’heavy-ul ce mă crescuse, al cărui ritm îmi suna oarecum depăşit sau de-a dreptul obositor, bătrânesc, plictisitor, câteodată ridicol, deseori adormitor. Şi se spune că discul din 1988 e printre cele mai slab forjate de Metallica!

În 1991, Black Album a măturat clasamentele şi-a dat de pământ cu concurenţa, trupa impunându-şi definitiv propria lege şi statură de cvartet superstar. Pe-aici, prin ţărişoară, noi eram cu toţii cuprinşi de euforia transformărilor uimitoare, nesuspectate de rele intenţii, deşi câteva mineriade şi inflaţia galopantă avertizaseră pe cine ştia să citească dincolo de aparenţe. De câte ori mi s-a părut că ascultând, de exemplu, piesa Enter Sandman, rezolv tot ce merge greşit în viaţa mea şi a celor care depindeau de mine? Acum privesc înapoi cu melancolie uşor furioasă: în timp ce alţii „făceau bani” şi se aranjau materialiceşte, eu schimbam aparatura audio-video, cheltuind aiurea invidiatul salariu de RENEL, duceam copiii pe stadion, la concertul Load/ ReLoad, din 1999, şi dormeam pe bordura Gării de Nord, în aşteptarea trenului de dimineaţă spre casă, alături de câteva mii de metalnăuci, veniţi de prin toată patria noastră, tocmai învinsă de cei care pretindeau că o apără, vorba unui preşedinte uitat...

Am urmărit cariera Metallica întocmai ca pe a oricărei trupe mari. Îmi place, fără umbră de îndoială. Dar m-am îndrăgostit (auzi prostie!) de Megadeth. Considerat neserios de Lars, James & Cliff, efectiv debarcat din microbuz pe motiv de beţie, Dave Mustaine şi-a construit brandul la întrecere (şi parcă-n duşmănie) cu foştii camarazi. Necompromişi cu rahaturi tipice show-biz-ului, sfidând permanent „sistemul”, cavalerii metalici ai apocalipsei (mereu patru, deşi ansamblul funcţionează pe axa Hetfield-Ulrich), au ridicat propria viziune rockeristică la nivel de mainstream. Puţine trupe au reuşit asta.

Evoluţia fenomenului Metallica ilustrează cumva ce s-a întâmplat pe plan mondial cu SUA în răstimp, de la preşedinţia lui Reagan încoace. Atitudinea belicoasă a băieţilor a rezonat cu politica americană, părând a se potenţa reciproc. Un detaliu izbitor este că, în vremea războaielor din Golf, metallicii n-au lansat mesaje clar pacifiste, precum alţi artişti, afirmând că politica nu-i interesează. Dar când muzica îţi este folosită în misiuni de război şi-n terorizarea sonoră a... presupuşilor terorişti capturaţi, poţi rămâne indiferent?

După ce-au cântat şi pinguinilor, la Polul Sud, mă aştept ca Metallica – această corporaţie multinaţională (vezi originea componenţilor) – să fie prima trupă care va concerta pe staţia orbitală, pe Lună sau pe Marte. Pentru nimic în lume n-aş vrea să ratez prezenţa la galacticul spectacol. Come on, boys, you can!