Cui să mulţumesc pentru norocul de pe la 17 ani şi jumătate, când – neîndemnat de nimeni – am decis să mă înscriu la Biblioteca Americană din Bucureşti? Era 1 noiembrie 1973, o zi însorită, cu cer senin şi răcoros. Dimineaţa dăduse brumă, îi văzusem strălucirea pe maidanul de joacă din spatele căminului de nefamilişti, unde am locuit trei dintre cei mai fructuoşi ani ai vieţii mele. Biblioteca, situată pe o stradă din centrul oraşului, era păzită de patru soldaţi, iar vizitatorii ei vorbeau fluent englezeşte. Mergeam hotărât să citesc toată literatura SUA, fără să am habar că nicio carte din portofoliu nu era în limba română, iar engleza mea era una de începător. Fireşte că mi-a fost mai lesne „să citesc” publicaţii, fiindcă aveau şi poze! Mare drag am prins de audiţiile muzicale organizate în sala micuţă şi cochetă, prevăzută cu instalaţie stereo HiFi (sau era quadro?). Şi filme se proiectau acolo, astfel că am trăit bucuria să văd la timp documentarul despre Monterey Pop Festival 1967, care mi-a marcat sensibilitatea definitiv.

Prima audiţie la care am participat s-a nimerit să fie a discului Love Devotion Surrender – Carlos „Devadip” Santana & „Mahavishnu” John McLaughlin, apărut chiar în 1973. A mai fost încă un disc, al trupei Earth, Wind & Fire. N-a rămas nimic în mintea mea despre el, în afară de numele formaţiei, care nu ştiu de ce îi plăcea enorm vărului meu, Nenea, dar numai rostit în româneşte şi articulat: Pământul, Vântul şi Focul. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă atunci n-aş fi auzit dialogul chitariştilor, pe unul dintre acele discuri de referinţă care, deşi nu se vând în cantităţi colosale, generează atâtea sentimente şi senzaţii noi la fiecare „învârtire” pe platanul unui pick-up decent. Nu aveam de unde şti exact cine sunt titularii ale căror supranume indiene mă intrigau. Aflasem însă, aşa, „din aer”, câte ceva despre performanţele lor. Amândoi proveneau din zona jazzistică, stăruind să se distanţeze de hoarda chitariştilor pur-sânge rock, predominantă în epocă. Separat, atinseseră vârful carierei, alături de instrumentişti greu de strunit. Împreună, au explodat! Santana a evoluat ulterior spre un pop-rock latino, ajungând „supernatural” tocmai când era socotit expirat. McLaughlin şi-a clasicizat lent virtuozitatea jazz-rock-fusion. Piesele lui sunt expresiv-eterate, precum muzica simfonică. Te fortifică şi te înseninează, te îmbogăţesc spiritual şi te fac să ai impresia că pluteşti printre îngeri. Dacă Dumnezeu vorbeşte cumva oamenilor, atunci El foloseşte mintea şi mâinile lui John McLaughlin să se facă auzit! Nu degeaba Miles Davis, trompetistul care a schimbat aproape total muzica secolului al XX-lea, când l-a ascultat prima dată pe McLaughlin, a îngenuncheat în faţa lui şi s-a prosternat ca orice credincios dinaintea întruchipării zeităţii adulate. Iar după audiţia concertului pentru chitară şi orchestră, The Mediterranean, dirijat în 1990 de Michael Tilson Thomas, Miles i-a spus, în stilul său admirativ-invidios-glumeţ care îl putea face atât de nesuferit trepăduşilor: „John, now you can die...”.

Altă seară audio la Biblioteca Americană mi-a prilejuit întâlnirea cu Birds of Fire. Mulţi consideră discul capodopera trupei Mahavishnu Orchestra, care coagulase formula ideală pentru jazz-rock. Lui McLaughlin îi trezeşte amintiri nu prea plăcute. Cvintetul urcase prea repede şi prea sus, iar zborul la înălţime nu face bine oricui. Probabil că de asta nenumăraţi rockeri îşi pierd minţile într-o mare de alcool ori sub munţi de substanţe halucinogene, în timp ce boşii caselor de producţie îi presează să livreze alte hituri, fiindcă publicul aşteaptă excitat. John McLaughlin n-a fost nici ahtiat după succes, nici nerăbdător să-şi audă partiturile traduse de interpretări şontâcâite. Răspunsul dintr-un interviu arată cum concepea el chimia necesară muzicii adevărate: „Trebuie să mai creştem împreună, ca să facem un disc nou!”.

Pentru consumatorul pretenţios, calitatea muzicienilor jazz-rock-blues e atestată, între altele, de prezenţa la Festivalul din Montreux, Elveţia. Acolo, John McLaughlin s-a simţit ca la el acasă, iar relaţia de prietenie cu fondatorul Claude Nobs a evoluat în afara cadrului muzical, devenind una de familie. Au apărut multe CD-uri cu înregistrări din spectacole, mai dinamice sau mai seci; sunt şi câteva DVD-uri filmate şi editate profesional. De curând a ieşit un vinil dublu – The Montreux Years, 2022, cu numai 8 piese atent selectate de însuşi McLaughlin dintr-o arhivă puţin spus imensă. Notele sale ajută doar pe chiţibuşarii discografiilor extinse. Pe iubitorii singulari, pierduţi în pasiunea lor cristalină pentru sfera artelor abstracte, contextul cântărilor lui John cu diverşi coechipieri e complet neinteresant.

L-am văzut în concert la Sala Palatului, Bucureşti, în 2008, unde i-am prins şi vreo două-trei cadre foto memorabile. Adăugate la ce-am trăit atunci, pot spune fără dubiu că a fost cea mai fericită noapte din viaţa mea.