Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, de când am încălecat Pegasul inspiraţiei şi scriu despre rockeri, simt periodic nevoia să reascult diferite discuri care mi-au intersectat calea auditivă, determinând iluzia că nu hălăduiesc în împărăţia lumii acesteia, ci în alta: uneori nepermis de frumoasă, alteori dureros de dulce. Oricare dintre versiuni este unică şi irepetabilă, fiindcă mi-i lumea din creierul şi inima primite la naştere, în care pulsează uitarea şi viaţa. Nu mai ţin minte toate prostiile comise în trecut, şi e normal; dar nici de faptele onorabile nu prea îmi amintesc! De exemplu, ştiu când am debutat publicistic articulând polemic un text despre muzica rock, dar am uitat când am început să scriu în mod regulat şi chiar organizat despre acest domeniu al artei contemporane, faţă de care am un foarte colorat respect şi o nestriată recunoştinţă.

Ştiu, bunăoară, când am ascultat prima dată trupa canadiană Rush. Era în ianuarie 1979, la Europa Liberă, imediat ce-mi cumpărasem un radio pe unde scurte. Trioul, mie necunoscut, activa de vreun deceniu, iar compoziţia în trei părţi Necromancer apăruse cu patru ani înainte, pe albumul Caress of Steel. Auzisem destule piese rock lungi şi aveam deja o preferinţă, rămasă până azi pe locul întâi: Echoes – Pink Floyd. Cele 13 minute de muzică „oţelită” m-au „mângâiat” la sensibilitate aşa cum doar prozele macabre ale lui Edgar Allan Poe izbutiseră. Dacă m-aş pricepe să explic de ce, probabil că mi-ar lipsi bucuria simplă a receptării, ştiut fiind că orice demers analitic stâlceşte cumva, spre final, nervul plăcerii. Asta, fireşte, nu se aplică persoanelor care trăiesc intens la nivel intelectual. Mie, sigur da, deoarece am fost muncitor industrial toată perioada normată oficial pentru actuala pensie. Iar una dintre piesele Rush favorite (din discografia de vreo 20 de albume de studio şi nu contează câte compilaţii) se numeşte chiar Working Man. Sunt 7 minute şi 7 secunde ce mi-au umplut ore şi zile de tensiune existenţială în anii ’80 ai secolului trecut, anulând parţial un coşmar care mă urmăreşte şi-n prezent: la 8 ani de când am ieşit din Sistemul Energetic Naţional, tot visez săptămânal incidente şi avarii! (Şi câmpul electric nici nu figura între factorii de risc pentru sănătate!)

Piesa „muncitorească” mi-o semnalase tizul şi prietenul Mitică, emigrat în Italia după 40 de ani de chin românesc. Acolo şi-a împlinit visul: cântă la chitară electrică şi deţine trei instrumente de serie redusă. Destinul lui mă trimite la al celor doi canadieni care au impus numele Rush: Alex Lifeson, chitări, şi Geddy Lee, bas, claviaturi. Amândoi sunt copii de emigranţi, evrei scăpaţi din Holocaust şi ajunşi cu 10 dolari în Canada, unde ani de zile au trăit cu teama că vecinii pot să-i bată oricând. Colegi de clasă şi prieteni din copilărie, ambii au fost ţinte ironizate de puştanii obişnuiţi, care vedeau în ei nişte ciudaţi. La fel a păţit şi bateristul Neil Peart, rămas toată viaţa cu sentimentul că el îi deranjează pe ceilalţi; şi care, până la moartea de acum doi ani, nu s-a putut preface că e prieten cu necunoscuţii, precum majoritatea rockerilor celebri (inclusiv tovarăşii săi de grup). Provenienţa din mediul celor care munceau în câte două-trei locuri ca să-şi permită un trai decent n-a făcut din Rush o trupă anti-sistem sau dedată revoluţiilor, măcar că o foarte iubită piesă de concert se cheamă Bastille Day. De notat că niciunul dintre băieţi n-a isprăvit studiile liceale, preferând să se dedice total muzicii. Lifeson chiar susţinea la 16 ani că nu-i pasă dacă are sau nu bani, însă tot ce vrea e să zdrăngăne la chitară până se va convinge singur că nu merită. Dar a meritat. „Murim pe mâna noastră, dar nu facem ce zic ei!”, declara şi Geddy Lee, apropo de ce voiau şefii casei de discuri.

Mentalitatea de rockeri îndârjiţi să cânte ce şi cum vor i-a propulsat între valorile indiscutabile cu albumul 2112, din 1976, şi i-a aşezat definitiv la vârf în 1981, cu albumul Moving Pictures. Modestia, perseverenţa, încrederea în viziunea proprie, lipsa compromisurilor, munca fără preget, relaxări de familişti obişnuiţi şi prietenia nezdruncinată de nimic au configurat cariera de peste patru decenii, la un nivel de performanţă aproape imposibil de bifat în dreptul altor trupe. Le-a lipsit celor trei şi înfumurarea tipică „vedetelor” de tot soiul. Asta dă sentimentul că asculţi nişte prieteni care îţi cântă ţie personal, nu nişte închipuiţi cu pretenţii profetice. Iar textele albumelor Rush nu exclud viziuni despre viitor, mulţumită pasiunii literare a lui Neal Peart, autorul versurilor. Şi încă un lucru trebuie subliniat: capacitatea de adaptare la spiritul timpului, fără scăderi calitative.

Nicio grupare din showbiz nu oferă asemenea concept educativ, cu valabilitate ce nu expiră dacă îl portezi de la un gen artistic la altul. Literaţii începători, la fel ca şi rockerii, pot să preia fără grijă „mesajul” Rush. Dacă ajunge la ei.