Ca mulţi din generaţia mea, am avut norocul să aflu de Tina Turner pe la începutul anilor ‘70. Piesa de 3:39”, River Deep – Mountain High, compusă de Phil Spector (un monstru al producţiei pop-rock din deceniul al şaptelea), împreună cu doi colaboratori, fusese preluată de Deep Purple pe al doilea album de studio, Book of Taliesyn, din 1968, şi întinsă la 10:13”. Maniera grandilocventă în care englezii o cântaseră îl va fi mulţumit poate pe năbădăiosul compozitor, însă era departe de varianta percutantă, subtil patetică, lansată de Tina. Le-am ascultat una după alta, cu atenţia neofitului de 17-18 ani, într-o după-amiază de primăvară ploioasă, la cel mai rocker coleg de cămin, mai avansat cu trei clase, cursant la Şcoala Postliceală de Topometrie. Se bucura să ofere un fel de lecţii muzicale câtorva „elevi” insistenţi, pe un casetofon cu clape, mono, nu stereo. Uneori, gândindu-mă la miracolul întâlnirilor mele cu muzica rock, mă întreb dacă nu am visat! Iar dacă am visat, au fost visele cele mai fragede şi vii, suficient de nutritive ca să-mi ajungă pentru toată viaţa şi să compenseze uscatele amăgiri ale bătrâneţii!

Printre cei mai buni în branşa lor, când eu auzeam despre ei, Ike & Tina Turner intraseră pe culoarul cu închidere garantată, numit dezinteres pentru rhythm and soul. Nu mă interesa, n-aveam habar de substraturile showbiz, nu mă omoram după genul muzical ilustrat de Tina. Am şi uitat de ea vreun deceniu, până mi-a picat la video filmul Tommy, cu muzica trupei The Who. Tina are acolo un scurt număr antologic, Acid Queen, susceptibil a genera halucinaţii erotice la orice vârstă, cu impulsuri sadomaso sau horror, absolvite de tristeţea peliculelor defulatorii datorită punerii în scenă realizate de Ken Russell, regizor abonat la frumuseţea şocantă a spectacolelor nonconformiste. Tot atunci am văzut Mad Max, nu mai ştiu care serie, unde Tina se încadra în peisaj cu naturaleţea pumei prin Munţii Stâncoşi. Ţin minte că eram într-un cerc de privilegiaţi cu acces la videocasetofon, iar interesul pentru film ni-l stârnise însăşi diva, o stea care tocmai explodase pe firmamentul muzical pop-rock cu albumul Private Dancer (1984). O stea am zis? Mai degrabă o supernovă!

La 45 de ani, Tina se putea lăuda că este o veterană în showbiz; dar era şi victima imensului său talent şi a mentalităţii macho, azi blamate de mişcările woke, #metoo sau cum se vor mai fi numind. Intrată la 17 ani în industria cea mai distractivă şi mai devorantă dintre toate câte există, Annie Mae Bullock a fost blagoslovită cu pseudonimul devenit celebru chiar de masculul care şi-a lăsat concubina (nu şi copiii, crescuţi de Tina fără discriminare!) pentru a mulge la maximum profitul adus de femeia tratată mai degrabă ca sclavă personală, nu ca artistă de excepţie. Anii petrecuţi de Tina sub tutela şi teroarea lui Ike pot fi daţi ca exemplu de nedreptate black, reală, nu închipuită. Bătută şi terfelită până dincolo de limita rezistenţei, dar nu învinsă, Annie Mae a avut forţa să depăşească umilinţele îndurate într-o societate greu dispusă la a-şi recunoaşte proastele deprinderi. (Iar când le recunoaşte, nimic n-o împiedică să vireze în direcţie opusă, fără maneta de autofrânare funcţională!)

Nu cred că există ascultător trecut prin purgatoriul românesc al anilor ‘80 care să nu mărturisească, fie şi-n treacăt, că piesele de dragoste ale Tinei Turner i-au furnizat câteva momente de fericire şi relaxare. Eu am trăit mai multe. Le-am uitat. Însă îmi amintesc o clipă a ciudatelor zile din decembrie 1989, când la TVR se transmitea videoclipul We don’t need another hero, iar noi, „rivuluţ’onarii” locali, croiam planuri în sala de şedinţe a primăriei, cu ochii pe ştirile senzaţionale difuzate non-stop. După deceniul de austeritate ceauşie, eviscerat de secvenţe mai lejere (necum erotice!), a întrezări nuditatea Tinei pe canalul oficial a fost ca un soi de orgasm. Exagerez? Posibil. Poate să pară vulgar şi complet deplasat, dar sentimentul de iubire al fanului pentru idolul său bântuie atât de mulţi indivizi de ambele sexe încât ajunge să capete caracter de psihoză colectivă, care nu se explică doar prin considerente e(ste)tice, percepţii fanteziste ori ţinte politico-sociale. În domeniul rockului, a nu da atenţie laturii senzuale înseamnă a rata jumătate din fenomen.

N-am cunoscut legiunea fanilor Tinei Turner, nu pot emite judecăţi generalizante. Constat că, în primele două decenii de după căderea comunismului, Tina căpătase şi la noi statut de regina distracţiilor. Nu era paranghelie fără câteva piese de-ale ei, nici program radio fără vreun hit. Privind recentul film biografic, Tina (2021), realizat de Daniel Lindsay & T.J. Martin, am înţeles din nou adevărul elementar: în spatele succesului stă munca epuizantă, nenormată, dură şi nu rareori lipsită de finalitate –eşecul pe scenă nu-i o simplă vorbă! Plus refuzul victimizării. Plus doza de noroc şi talent, pe care nu oricine o are în bagaj...