S-a întâmplat să fac armata între anii 1976-1978, pe malul mării, la Marina Militară. Şi, spre deosebire de alţi băieţi din leat, noi, cei din unitatea de transmisiuni, am beneficiat de un regim de cazarmă lejer, cu prea puţine restricţii şi neplăceri. Am evocat altundeva aventurile de la Plaja Nudiştilor; acum „trădez” că deseori ascultam Europa Liberă la fel ca Radio Vacanţa: pentru muzică! Recunosc: n-am cuplat activ, nici pasiv, la curentul revoluţionar punk-rock, ce răscolea Occidentul. Destul de informaţi, dar mai dornici de distracţie decât de lupte, am lăsat revoluţiile pe seama profesioniştilor şi ne-am dedat plăcerilor trecătoare, umblând prin discoteci după femei accesibile vârstei şi condiţiei de militari fără bani, uscaţi la trup, cu părul tuns perie, arătând aproape ca deţinuţii de drept comun eliberaţi în vara lui 1977 – ştiu ce vorbesc, am fost socotit unul dintre ei!

Muzica disco se difuza şi în scumpa noastră ţărişoară pe canalele oficiale (radio şi televiziune), n-am idee prin ce minune sau artificiu al propagandei culturale de masă, casă şi club tineresc. Donna Summer, Boney M, Bee Gees, Giorgio, Eruption, Olivia Newton-John şi alte sclipitoare celebrităţi se auzeau oriunde şi se vedeau câteodată pe micul ecran, în programul de revelion. Au rămas în fondul principal de hituri toate artefactele ABBA, dar nu şi unele piese deosebite, precum ale lui Sylvester ori ale prietenului său, Patrick Cowley. Nu erau difuzate cât ale celorlalţi? Să fi existat nişte restricţii neştiute din cauza „orientării lor sexuale” – cum se spune uneori şi azi printr-o perifrază despre cei în chestie, homosexuali discreţi sau ba? Habar n-am, nu mă interesau asemenea amănunte picante. E, însă, un adevăr implacabil, deşi greu de admis pentru capetele pătrate: trendul în muzica disco-pop l-au dat personalităţi gay de ambele sexe, dacă pot formula aşa. Cui nu-i place, n-are decât să asculte cântece religioase, dar fără să se întrebe cine le-a scris, că s-ar putea să aibă surprize!

Astfel că am aflat de Patrick Cowley abia atunci când am descoperit versiunea făcută de el (nu cred că i se zicea remix) la piesa Donnei Summer, I Feel Love. Să fi fost prin 1982 sau 1983? Ştiu că am rămas oarecum interzis timp de peste 15 minute, cât dura, ba chiar m-am şi enervat: era prea repetitivă, previzibilă şi nu avea destulă voce! De parcă vocea divei care mi-a plăcut de când am auzit-o şi am văzut-o prima dată conta în piesă, şi nu inovaţiile lui Cowley, printre cele mai bune din zona muzicală dominată de moog synthesizer. Ulterior, după nu ştiu câte reascultări, admit şi dau dreptate iubăreţilor care – muşcaţi de nostalgie, sărutaţi de fantoma tinereţilor duse ori de mirarea celor dintâi fiori ai nopţilor petrecute în baia de şampanie a plăcerilor exclusiviste – proclamă că Patrick a realizat o capodoperă inegalabilă. Cu opiniile categorice nu e bine să intri la polemică, fiindcă n-ai nicio şansă de-a obţine remiză măcar, dacă nu victorie! Iar eu, îndrăgostit de Donna în eternitate, n-am deloc intenţii bătăioase împotriva exceselor iubirii, fie şi amare!

Patrick Cowley s-a născut în 19 octombrie 1950, în Buffalo, New York. Rocker în adolescenţă, a absolvit cursuri universitare de engleză şi a început să studieze sintetizatorul în 1971, când s-a mutat în San Francisco, iar instrumentul era ceva fierbinte, interesant şi foarte puţin accesibil amatorilor, ca şi profesioniştilor din muzică. Unor artişti li se lipesc noutăţile tehnice de minte, degete, suflet, şi îi ajută să creeze opere încântătoare, admirate de generaţii după generaţii. Sensibilitatea acestor oameni e pusă în evidenţă de mijloace productive la care nimeni nu s-a mai gândit înainte. Pot trece drept genii, dacă au prieteni să-i sprijine; pot cădea în uitare, dacă n-au. În pop-rock, oricât de genial ai fi, dacă melodiile n-au farmec şi nu prind la public, te scufunzi rapid. Cowley a avut şansa colaborării cu hipnoticul Sylvester. Câteva piese s-au lipit de picioarele dansatorilor prin cluburile Coastei de Vest şi de acolo au ajuns pe tot globul. Primul său disc, Megatron Man, a ieşit în 1981. I-au urmat alte două: Menergy, 1981, şi Mind Warp, 1982. O tripletă fără egal în domeniul disco, uitată de consumatorii ghiftuiţi zilnic de produsele industriei cu cea mai mare rată de ratări (după IT), dar pusă în „vitrina preţioaselor” de cunoscători, membri sau nu ai LGBT+. Nu-i nevoie să mai scriu, pentru cine n-a înţeles, că Patrick Cowley a fost homosexual, nu? Dar el este şi unul dintre primii răpuşi de boala cunoscută ulterior drept SIDA. La 12 noiembrie 2002 se împlinesc patru decenii de când a murit în locuinţa sa de lângă San Francisco, după ce medicii s-au declarat neputincioşi să-i stabilească diagnosticul corect.

Nefiind pompat în mod curent de mass-media, Cowley are statutul artistului-cult, ale cărui lucrări sunt şlefuite în timp ca nişte pietre preţioase de purtătorii lor prin veacuri. Mulţi îl copiază tacit. Şi inutil.