În domeniul artelor plastice, meseria de restaurator există din Grecia antică. E atestată de episodul statuilor din nu ştiu care templu, cărora le-au fost rupte penisurile noaptea, refacerea necesitând meşteri neconsemnaţi în istoriile vremii. De restauratori ai picturilor celebre s-a auzit câte ceva cam de-un secol, de când unele pânze deteriorate trebuiau reparate ca să poată fi repuse în muzee. Restauratorii fac o muncă extrem de migăloasă şi precisă, care necesită cunoştinţe de chimist, îndemânare de chirurg, ochi de pictor şi viziune de istoric sui-generis. Totuşi, personalităţile din această ramură artistică sunt ca şi inexistente, publicul fiind mai interesat de nebunul care a comis stricăciunea, decât de lucidul care a îndreptat-o.

Restaurare se face de vreun sfert de secol şi-n domeniul filmului. De când cu mijloacele digitale de păstrare/ distribuţie a imaginii şi sunetului, s-au putut recupera pelicule considerate pierdute, negăsindu-se vreo copie întreagă nicăieri. S-au descoperit multe fragmentare, iar câteva laboratoare specializate au reuşit să redea circuitului public, pe suport convenabil, magia ficţiunilor care încântaseră generaţii de iubitori ai frumosului. În plus, beneficiind de tehnica nouă, imaginile au fost curăţate, căpătând strălucirea originară; uneori au fost şi colorate, spre deliciul popular. Sigur, nu-i totuna să vezi color sau alb-negru acelaşi film de Fritz Lang. Experimentul nu strică nimănui, dacă doreşte extinderea viziunii artistice.

Universul sonor pare un pic exclus din discuţia despre restaurare. O compoziţie muzicală, pusă pe note, rămâne aceeaşi peste secole, chiar dacă diverse execuţii orchestrale îi aduc îmbunătăţiri dinamice sau îi relevă nuanţe inedite. Arta interpretării nu ţine neapărat de partitură, ci de talentul instrumentistului, dirijorului, orchestrei etc. Da, dar concertul sau recitalul în care s-a revelat acel talent unic se pierde definitiv dacă nu e memorat pe un suport audio, fie pentru uzul specialiştilor, fie destinat melomanilor răspândiţi în spaţiu şi timp. Datorită câtorva ingineri vizionari şi unui sistem cultural coagulat de interesul comunităţii pentru valori s-au păstrat veritabile capodopere ale artei concertante, despre care se pot scrie cărţi întregi, fiindcă li se aude respiraţia şi li se simte vibraţia. Celibidache spunea că numai interpretarea „pe viu” redă adevărul unei piese muzicale. Corect. Dar ce s-ar fi făcut contemporanii, care n-au avut noroc să prindă bilet la concertele lui, fără ajutorul radioului şi televiziunii? Şi cum i-ar fi apreciat geniul ascultătorii de azi, fără înregistrările puse în circulaţie postum, cu multă dragoste, de moştenitori?

Paragraful precedent nu s-ar potrivi compoziţiilor jazz-blues-rock. Motivul e simplu: acest gen muzical (grosso modo zis pop) s-a născut şi a luat avânt deodată cu inventarea mijloacelor electro-acustice de înregistrare şi redare a sunetului. Aproape toţi artiştii reprezentativi, din orice ţară, preocupaţi de statutul şi destinul personal, au lăsat înregistrări de referinţă pentru cariera lor. Unora li s-au reeditat cele vechi de-un secol, fără a fi restaurate, deoarece suportul fizic care le păstrase avea limitări naturale. Altora nu li s-au pierdut urmele, dar interesul scăzut pentru ei îi menţine în depozite obscure. Situaţia e mult mai acută în ţări ca România, unde patrimoniul cultural e lăsat de izbelişte ori atacat de interese strict materiale reduse. Inutil să pomeneşti cuiva oficial despre mărturiile audio rockeristice, când documentele sonore ce atestă arta interpretului George Enescu interesează doar particularii!

Excepţia confirmă regula. Trăieşte la Braşov un pătimaş restaurator de benzi audio, de magnetofon sau casetofon, care şi-a propus (şi deja a izbutit, pe banii lui) să recupereze, să recondiţioneze şi să redistribuie iubitorilor rockului (de cele mai multe ori gratuit) performanţele câtorva trupe, despre care lejer s-ar spune că au fost cândva celebre. Se numeşte Remus Miron şi altceva nu vrea să scriu despre el. Realizările lui s-au impus în mediul profesional prin competenţă şi seriozitate, dar mai ales prin abilitatea de a reface o înregistrare deteriorată. Astfel, două LP-uri ale unei trupe române de avangardă rock din anii 1970, Experimental Q, au devenit obiecte de cult(ură) pe pick-up-urile pasionaţilor: Amintiri despre viitor (2021) şi Dans marţian (2022), ambele ştanţate prin metoda Direct Metal Mastering la o fabrică din Franţa. Odiseea jerpelitelor benzi cu înregistrări uitate e subiect de documentar special despre ciudăţeniile epocii socialiste. Au fost cinci interpreţi: Valentin Farcaş, Nicolae Bucaciuc, Puiu Delioran, Eugen Tunaru şi Gheorghe Marcovici. Au supravieţuit trei. Auzindu-se cântând, unul a izbucnit în plâns. Omeneşte de înţeles: e complet ireal să-ţi regăseşti dragostea din tinereţe, cu frăgezimea vârstei intactă...

Numai un restaurator măiestru poate face posibilă bucuria asta!