Critic literar sagace, influent şi,-n proletcultism, temut, Ovid S. Crohmălniceanu avea ceea ce se cheamă „nas fin” pentru noutăţi. Sfătuitor constant al lui Marin Preda, protector şi susţinător al majorităţii prozatorilor optzecişti, autor el însuşi a două volume de povestiri SF, „Profesorul” (cum era desemnat de apropiaţii care au avut norocul să-i fie şi alumni) ţinea, în deceniul satanic, o rubrică la revista Cinema. Acolo diseca diferite filme de avangardă. Nu pelicule consacrate de curentul artistic demult răposat, ci unele noi, imposibil de proiectat pe ecranele noastre popular-socialiste. Mai scăpau pe la Cinemateca din sala Union, unde abonamentele limitate dovedeau apartenenţa la o restrânsă elită. (Aparent, am comis o tautologie cu sintagma ultimă, dar în „iepoca de aur” erau şi „ielite” lăbărţate! Unele persistă până azi!...)

Dintr-un asemenea articol am aflat de filmul Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?, pe care indelebilul Croh (aşa îi zicea profesoara mea de română, fostă studentă a lui în anii ‘50) îl văzuse la Paris, într-o vizită făcută în vara sau toamna lui 1988. Acţiunea sau actorii nu-l interesaseră pe iscoditorul literat din România desantat în paradisul culturii, ci tehnica! Sau, mai degrabă, rezultatul estetic al efectelor speciale, îmbinare veridică de filmări clasice & desene animate. Pe atunci era o noutate, premiată, de altfel, însă iute depăşită: în vreo cinci ani, Computer Generated Imagery (sau CGI) avea să măture aproape tot ce însemna trucaj cinematografic. Nu mai reţin dacă textul criticului îl menţiona pe interpretul rolului principal, Bob Hoskins, actor prezent în filmul de referinţă al culturii rock, The Wall. Şi nu datorită actorului mi-a rămas filmul în memorie după ce l-am văzut, ci pentru combinaţia nostimă de acţiune, suspans, senzualitate, groază şi romantism, totul scăldat în cel mai autentic, original şi complet gel postmodernist, în care literatura, muzica, teatrul şi celuloidul se coagulează perfect, anunţând parcă arta mileniului următor. Am scris „parcă”, deoarece la nici un sfert de veac distanţă de anul 2000 lucrul artistic a luat o turnură greu de anticipat şi se îndreaptă cine ştie încotro.

Trucaje de felul celui amintit se mai făcuseră în cinematografie. Seriozitatea prezumţioasă şi-o anumită dignitate desuetă picau greu, însă, unui clasic intelectual versatil precum universitarul Crohmălniceanu. Lui nu-i displăceau umorul şi ironia contraculturii (cine l-a cunoscut, poate mărturisi). Pe această filieră am ajuns să degust (fiindcă hălpăiam!) cărţi şi filme plasate în categoria fleacurilor de persoane bine intenţionate, gomos-permisive/ totalitar-îngăduitoare, dacă pot scrie aşa. Unui astfel de om serios, interpreta pop-rock Paula Abdul nu-i transmite decât un sentiment de inutilitate gratuită, ceva în care nu găseşti nimic folositor, nici consumabil. Dar oare arta e obligatoriu folositoare? Nu induce ea graţia visului împlinit şi siguranţa mersului pe sârmă, numit viaţa fiecăruia? Nu pune sub lentila ochiului lăuntric misterul existenţei umane, chiar când pare că se joacă? „Oamenii serioşi au făcut bomba atomică”, afirma un cântăreţ englez neserios. „Totuşi, au început jucându-se”, trebuie precizat. Şi nu e musai să continue fabricarea bombelor; într-o zi vor înţelege că e necesar să producă doar energie! Altfel...

Paula Abdul a strălucit efemer pe firmamentul pop-rock-show. Videoclipul din 1990, Opposites Attract, lucrat pentru piesa cu acelaşi titlu de pe primul ei album, Forever Your Girl (1988), se înscrie pe lista extrem de scurtă a miniaturilor de referinţă într-un anume gen artistic. Binecunoscută şi pentru talentul de coregrafă şi dansatoare, Paula Abdul se ridica la înălţimea vedetelor care dominau show-biz-ul. Unii au comparat-o cu Madonna; nu e cazul. Probabil că era uitată azi, dacă nu avea bafta acelui videoclip, o bijuterie ce îmbină câteva modalităţi inedite de filmare, inutil de pomenit. Poate n-ar strica să amintim că ideea compozitorului Oliver Leiber – atracţia contrariilor – derivă din coincidentia oppositorum, una de lungă, deşi secundară, tradiţie filosofică, pornită de la Heraclit, continuată de Cusanus, Böhme sau Swedenborg şi neîncheiată de Mircea Eliade. Sigur, asocierea pop-rockului cu filosofia pare o lipsă de bun-simţ din partea mea sau o exageraţiune cu tentă caragialescă. Revizitarea clipului, eventual derulat la viteză scăzută, pentru a-i detecta trimiterile interculturale, m-ar scuti de explicaţii. Cine vrea să-şi folosească imaginaţia, n-are nevoie de instrucţiuni.

Crohmălniceanu iubea cărţile mai mult decât filmele. Prima vizită în Franţa a „delegaţiei” de scriitori români, invitaţi după vâjâiala din decembrie 1989, consemnează că doar el şi Dan Petrescu au intrat în vreo librărie. Ceilalţi au asaltat pieţe şi buticuri, în căutare de chilipiruri. Mi s-a spus că bătrânul cărturar adora videoclipul Paulei Abdul. Puteam, oare, să ratez ocazia consemnării acestei atracţii?