De câte ori mă plictisesc să ascult muzică elaborată şi dichisită ca proza unui autor fantezist, apelez la antidotul cu funcţionare implacabilă: punk. Punk-rock. Am şi câteva trupe de suflet: Joy Division, Sex Pistols, Stranglers, Toy Dolls. Energia dezlănţuită a punkerilor mă izbeşte de fiecare dată cu aceeaşi vigoare cathartică, în ciuda faptului că se ascunde sub ţoala unor armonii fără noimă, scoase de trei instrumente dezacordate, mânuite cu ură de nişte indivizi aproape afoni. Cascada versurilor zbierate de vocalist e deturnată parcă, la vedere, din arta dicteului automat, invenţia dadaiştilor de-acum un secol. Iar mişcarea scenică a performerilor seamănă cu şedinţele de exorcizare a demonilor, minus morga şi costumaţia preoţilor de toate religiile. Se ştie că violenţa, la nivelul populaţiei frustrate, este o modalitate de acţiune ce rezolvă sau nu probleme sociale. La nivel individual, este conduită agresivă cu finalitate distructivă, de pedepsire sau transformare a oponentului, nu rareori descoperit de combatant în propriul sine, după îndelungi piruete existenţiale. Mişcarea punk engleză din perioada 1975-1980 a avut se ştie clar o motivaţie economică, dar şi o greu de stăpânit dorinţă de (auto)distrugere, cu manifestări imprevizibile, regăsite, bunăoară, până şi-ntr-un thriller de P.D. James A Taste for Death (1986), al cărui titlu aminteşte rockerilor iubitori de lectură de câteva trupe celebre cândva.
Celebritatea de moment a fost principalul scop, cultivat şi urmărit insistent de creierul care a pus în scenă fenomenul Sex Pistols şi a realizat o fabuloasă Great RocknRoll Swindle (film din 1980). Malcolm McLaren era un tip din generaţia precedentă, aripa detestaţilor mods, care detesta, la rândul său, pe rivalii hippies. Biografia şi isprăvile sale îl plasează, fără dubiu, în avangarda artelor ultimului sfert de veac al mileniului trecut. Filmul scris şi regizat de Julien Temple (punker suficient de educat, în ciuda exmatriculărilor din diferite şcoli) e un mockumentar care şi-a depăşit condiţia de ciudăţenie şi are statutul de operă-cult pentru cine a reuşit să-i descifreze mecanismul ficţional. Nu-i un succes de public, deşi se ocupă de cea mai spectaculoasă şi productivă (financiar vorbind, raportat la perioada de activitate) trupă de rock: Sex Pistols. Ideea din titlu a fost exprimată de muzicianul Lonnie Donegan, interpret considerat regele skiffle la vremea lui, a cărui influenţă creativă e recunoscută de urmaşi precum Mark Knopfler, Rory Gallagher sau Brian May. Temple şi McLaren au scos în evidenţă uşurinţa cu care, la jumătatea deceniului opt, un tip isteţ, plin de idei trăsnite, puţin escroc şi puţin cinstit, putea strânge o grămadă semnificativă de bani, folosind mass-media pentru a şoca ipocrizia burgheză, aşa cum, de altfel, majoritatea artiştilor autentici a făcut-o de-a lungul istoriei occidentale. Tot mass-media a răspândit etichete ca întunecat, decadent, nihilist despre punkeri, asumate doar de neofiţi. Modalitatea cea mai uşoară de a scandaliza societăţile creştine? Expunerea sexualităţii. Nu putea lipsi din panoplia mijloacelor întrebuinţate de McLaren, care îi recrutase pe Sex Pistols dintre prietenii nelipsiţi ai magazinului de lenjerie sexy sado-maso, deţinut împreună cu partenera sa, Vivianne.
Generaţia punk din ţările anglo-saxone, crescută în umbra celor precedente, dorea tot ce câştigaseră acelea, fără să aibă răbdarea învăţăturii temeinice. I want it all, and I want now! a fost slogan punk, devenit clasic după ce trupa Queen l-a preluat într-o piesă. Sentimentul predominant al generaţiei parţial brutalizate şi oprimate de părinţi vitregi sau degradaţi moral a fost de excludere din umanitate. Replica? Dacă vouă nu vă pasă de mine, de ce mi-ar păsa mie de ceea ce credeţi voi că e bine? Furia demolatoare şi complacerea în mizerie, comportamente judecate ca periculoase oriunde, au venit la pachet. Dar şi suferinţa celor mai mulţi punkeri, şi moartea câtorva dintre ei, ofrande pentru împlinirea destinului şi intrarea în legendă. Gloria e un monstru care înghite mult şi pe nemestecate.
La Sex Pistols, cel mai însetat de glorie a fost Sid Vicious. A murit la 21 de ani, supradrogat, după o viaţă ca a unui pilot kamikaze, cum spunea un prieten. Prietenia şi dragostea au fost prezenţe permanente între aspiraţiile punkerilor. Destule mărturii, din epocă şi ulterioare, le atestă cu uimire, cu umor, cu ironie muşcătoare, cu sarcasm vulgar, cu lipsă de condescendenţă ucigătoare sau cu fair play tipic englezesc, rece şi precis ca tăietura de lamă.
Mi-am amintit de toate astea văzând mini-serialul Pistols (2022), 6 episoade regizate de Danny Boyle, după autobiografia Lonely Boy, semnată de Steve Jones, chitaristul care nu ştia să citească, amănunt ce nu l-a împiedicat să compună melodii, să cânte şi solo, şi bas, să joace în filme, să ajungă legendar. Şi să fie erou de film pe canalul TV Disney+...