După 1989, lumea zisă bună din spaţiul public autohton s-a tot văicărit că „n-am avut şi noi un Havel al nostru!”. N-a contat că-l aveam pe Paul Goma, care putea fi „măcar un Havel, un Walesa, acoloşa...” (vorba cuiva). Românul n-are nevoie de unul dintre ai lui, moralmente vădit mai presus. Ca în Israel, unde sunt atâţia preşedinţi câţi locuitori majori, şi-n România se pot găsi, la o adică, nenumăraţi şefi de stat – şi-n special de stat degeaba, că nimic nu e mai rentabil! La noi abundă miniştrii, directorii, adjuncţii, şefuleţii, inspectorii, doctoranzii, ţuţerii, parlamentarii, popii, revoluţionarii, scriitorii, ziariştii, influencerii, toţi actori în tragicomedia regizată parcă de-un Dumnezeu buimac! Atâtea „funcţii” şi tot soiul de forme fără fond, fondate pe principiul inutilităţii cu pampon şi gablonz, specialitatea birocraţiei ancestrale care a reuşit să (în)frângă orice (r)evoluţie şi orice dictatură – ce arată ele? Că într-o ţară unde oficial s-a condamnat comunismul prin gura celui mai abil panglicar al ei, preşedinte liber ales, fost comunist el însuşi (bonus: condicuţa la Secu!), absurdităţile de semn contrar pot coexista în deplină „pace şi colaborare”, marota politrucilor epocali, hrana poeţilor de curte cu talent şi elan gras plătite. Şi-atunci, cum să iei în serios falsa jelanie sus-pomenită? Mai degrabă poţi replica: „Bine că n-am avut şi noi un Havel!”. Că ne trezea la realitate de ne cădea rangul şi ne ieşeau fumurile din cap!

N-am schimbat tema rubricii, de la rock la critică socială. Václav Havel a fost o conştiinţă civică, un intelectual şi un scriitor care aprecia muzica rock. A conlucrat cu artişti din underground-ul praghez, împreună punând în scenă piese nonconformiste prin cluburi neoficiale. Dincolo de asta, era un mare fan al lui Frank Zappa, muzicianul complet despre care circulă opinia că este un Mozart al epocii postbelice. Ajuns preşedinte, Havel l-a invitat pe Zappa să concerteze la Praga, desemnându-l şi ambasador cultural al Cehoslovaciei în SUA. La Praga a fost ultima reprezentaţie a rockerului inovator, prolific şi valoros, dar şi cetăţean lucid, devotat libertăţii de expresie şi de alegere. Mă întreb: dacă am fi avut şi noi un Havel băştinaş, avea el habar de Zappa? (Goma cunoştea muzică de toate felurile, dovadă romanul Ostinato.) L-ar fi invitat la un dineu particular, precum cehul? Mă îndoiesc! În 1992 a circulat ştirea că prezidentul Iliescu, aflat în campanie electorală, l-ar fi „adus” pe megastarul Michael Jackson. Era doar zvon, concertul fusese aranjat de promotorul turneului, român emigrat în Vest. „Maicăl” a filmat şi-un videoclip aici, taxele cuvenite statului pentru facilităţi costisitoare luând căi obscure (managerul a fost condamnat la închisoare şi obligat la plata impozitelor în Germania, unde locuia).

Zappa era primit în Cehia de mii de fani însufleţiţi, la trecerea lui pe acolo, între două zboruri. Venea din Rusia, unde auzise că ar fi rost de afaceri. Compozitor, chitarist, vocalist, ilustrând con brio commedia dell’rock (revedeţi filmele sale şi spectacole precum cel de la Roxy, 1973), Zappa a fost şi-un afacerist descurcăreţ. A înfiinţat câteva case de discuri ca să-şi poată edita muzica aşa cum voia, nu cum îi dictau trepăduşii corporaţiilor osificate. Managerul propriei arte, Zappa s-a menţinut pe linia de plutire, plătindu-şi colaboratorii la limită, nu din zgârcenie, ci obligat de bugetul sărac. Banii obţinuţi din concerte se duceau, în mare parte, pe aparatură şi benzi necesare înregistrărilor audio-video. O arhivă imensă, adunată în vreun sfert de veac, este dată la iveală de fiul său, Ahmet, co-producător al recentei „ediţii critice”, pe 5 CD-uri, Waka/ Jawaka & The Grand Wazoo (1972), două dintre cele mai bune opere Zappa. Întâmplător, sunt şi primele discuri pe care le-am ascultat – la Radio Europa Liberă, fireşte! Nu-mi amintesc muzica, n-am asemenea calităţi; titlurile nu mi-au părăsit memoria niciodată. Iar numele Zappa mi se părea atât de cunoscut, încât l-am considerat un soi de rudă mai depărtată. Şi nu m-a mirat deloc regăsindu-l menţionat de Titu Maiorescu în Însemnări zilnice, volumul II, 1881-1896, editat la Socec & Co. de I. Rădulescu-Pogoneanu în 1940: aparţinea unui avocat sirian!

Se spune că admiratorii muzicii lui Zappa, nişte ciudaţi în opinia comună, ar deţine un IQ mult peste medie. Nimeni nu mi-a măsurat indicele, să aflu unde mă situez, însă n-am ascultat nicio trupă, niciun rocker, nicio piesă clasică mai mult decât am ascultat pe(-ale lui) Zappa. Nu e merit, nici auto-laudă, ci simplă constatare. (Şi mă amuză încă, după trei decenii, uimirea unui fost amic, venit cu serviciul în micul nostru orăşel: dăduse aici de un zappa-cit!) Din 1990 am scris câteva articole despre cel care le spunea cehoslovacilor: „Acum, că v-aţi găsit libertatea, aveţi grijă ce faceţi cu ţara voastră! Să nu vă treziţi într-una pe care n-aţi dorit-o!”.

Zappa ştia ce vorbeşte. Dar cine să-l asculte?