Născut şi crescut într-un sat de câmpie unde curentul electric a ajuns în 1971, mi-am format pasiunea pentru muzică ascultând la radioul cu baterii. Funcţionau puţine, totuşi, prin casele celor obligaţi să renunţe la munca pământului ca să-şi ia serviciu în firava industrie. „Concerte” ne oferea – la sărbători sau nunţi – taraful local, compus din doi ţigani: unul cu vioara, altul cu ţambalul. Câteodată li se adăugau un român cu acordeonul şi, când nu se îmbăta, unul cu toba. După electrificare au apărut pick-upuri, televizoare, chiar magnetofoane. Cultura populară s-a stins lent, ca vita bătrână părăsită într-o pădure pradă lupilor, jivine exclusiv carnivore. Am prins la timp scara unui vagon al tren(d)ului rock-n-roll, cel în care se aflau Beatles, Rolling Stones, Creedence Clearwater Revival, Cream, Jimi Hendrix, The Who, Phoenix ori altă trupă atunci în vogă. Astea erau extrem de iritante pentru încercaţii noştri părinţi, năuciţi de evenimentele deceniului al şaptelea, stârnite de colectivizare şi stinse cu Mondialul de fotbal din Mexic, văzut de toţi microbiştii comunei la unicul televizor pus în Căminul Cultural şi alimentat de la motorul aparatului de proiectat filmele. Meciuri, filme şi cărţi – iată reperele educaţiei noastre. Muzica? Ultima pe listă! Până când, în toamna lui 1969, ne-a sosit profesor inclasabilul personaj Constanda Leonard, care ne ţinea lecţii de rock şi-alte prostii, nicidecum de geografie, specialitate absolvită la facultatea de profil din capitală. Concomitent, unii băieţi ai satului, plecaţi la şcoli sau la lucru în oraşe, aduceau noutăţile, sintetizate de imnul Hei, tramvai, al deja miticilor timişoreni conduşi de infatigabilul Covaci (pe care aveam să-l intervievez neoficial în 1975). Pot spune că uraganul rock ne-a scuturat şi pe noi, adormiţii de la marginea civilizaţiei, fără electricitate, fără apă curentă sau canalizare. Fenomenul poate fi înţeles azi în termeni de globalizare incipientă şi nu insist asupră-i. Latenţa inevitabilă n-a împiedicat manifestarea lui, nici nu i-a diminuat forţa de atracţie.

Cât am învăţat în Bucureşti, între 1971-1976, am frecventat bibliotecile Municipală şi Americană, cenacluri literare, cârciumi, stadioane, cluburi de tineret unde se rockăia şi dansa după împrejurări. Ateneul, Opera, filarmonicile nu mă interesau. Informaţii despre ce se întâmpla acolo soseau pe diferite căi: colegi, ziare, radio-TV (aparent normale, dar controlate). În Sala Palatului am intrat numai la concerte rock. Niciunul dintre cunoscuţii şi amicii cu care mergeam la nevinovatele distracţii n-avea habar de orchestre, de interpreţi renumiţi şi de instrumentarul domeniului consacrat drept muzică simfonică (ori clasică). Îmi treceau pe lângă urechi diverse fragmente de piese, din simfonii celebre şi sonate, arii din opere, lucrări pentru pian sau vioară. La televizor „se dădeau” emisiuni educative cu L. Bernstein. Le prizam cu interesul egalat doar de transmisiunile şedinţelor PCR: nu s-au prins de mine! Până în iarna 1979/1980, când am citit Th. Mann – Dr. Faustus, plus completarea Cum am scris Dr. Faustus. Atunci s-a produs în min(t)e un declic şi-am înţeles că... nu înţeleg nimic! Norocul meu a fost că aveam în subţirelul raft de cărţi un număr din 1965 al revistei Secolul XX, cu succinta istorie a curentelor muzicale. Separat, tot acolo, un eseu de Antoine Golea detalia ce s-a petrecut în perioada socotită modernă, de la Brahms până la Stockhausen. Şi, ca un condamnat la moarte căruia i s-a îngăduit ultima dorinţă, am început să ascult, să trag pe benzi (legumind primele salarii, tocmai îmi luasem magnetofon, nu maşină de scris!), să cumpăr discuri de vinil, editate la Electrecord şi la firme din ţările comuniste, cu înregistrări tot una şi una, cărora abia azi, după o lungă şi inconsistentă strădanie, le pot aprecia – nu judeca! – valoarea.

Până pe la jumătatea anilor 1990, când producţia abundentă de CD-uri a scăzut preţul de comercializare, strânsesem aproape 1000 de viniluri. Le-am vândut, le-am dat gratis unor amici mai ştiutori în arta sunetului, păstrând câteva, ce mi se păreau intruvabile şi cu valoare sentimentală pentru mine: Mahavishnu Orchestra, Zappa, unele româneşti. Nu şi discul din poză: Händel –Concertele pentru orgă şi orchestră nr. 4, 5 şi 6, interpretate de Horst Gehann, la orga bisericii evanghelice din Saschiz, şi formaţia Collegium. Vreun sfert de veac „am uitat” această probă de virtuozitate. Mi-am amintit-o deunăzi şi – iarăşi noroc! – am primit cadou un exemplar bine păstrat al înregistrării din 1968. Vibraţia profund pătimaşă, stârnită de prima reascultare m-a şocat: NU UITASEM niciun pasaj din sunetul aparte al versiunii realizate cu mijloace modeste, dar elegante! Câtă iubire de muzică, de artă, de ispăşire, de izbăvire! M-am simţit ca un ticălos izgonit din confesional!

Am promis darnicului prieten că nu voi scoate discul de pe platanul pick-upului o lună de zile. Jur că am depăşit termenul!