În scurta şi turbulenta istorie a muzicii rock există câteva trupe care şi-au păstrat reputaţia chiar şi după destrămare. Exemplul consacrat este The Beatles. Se alătură, numai din spaţiul britanic, Cream, Ten Years After, Led Zeppelin, Black Sabbath, Sex Pistols şi altele. Fenomenul poate fi aşezat în contextul culturii efervescente din perimetrul geografic în care s-au pritocit Magna Charta Libertatum şi revoluţia industrială, legea atracţiei universale, computerul, clonarea genetică etc. etc. Structurată pe clase aparent imuabile, Marea Britanie s-a dovedit o societate cu indiscutabilă deschidere spre valoare şi noutate. Pasiunea pentru mistere şi crime pare sufocantă acolo. Rasismul, această plagă mai producătoare de morţi umane decât orice fel de ciumă, gripă sau covid, nu lipseşte din bătrânul şi perfidul Albion. Dar prezenţa altor neamuri sub Union Jack a adus o infuzie nestăvilită de creativitate, diversitate şi – ne prefacem că uităm? – fair-play competitiv! Oare aşa se explică dominaţia militară mondială a Imperiului Britanic, de aproximativ 200 de ani, prelungită prin muzica rock până în zilele noastre confuze? Metisajul a fost îndelung blamat oficial de politicieni, însă acceptat în realitate şi exploatat fără jenă de ipocrita „clasă conducătoare”, care îşi făcea un titlu de glorie din toleranţă abia când roadele acesteia nu mai puteau fi ascunse. Câteva fapte din domeniul nostru de referinţă, rockul, sunt clare: Jimi Hendrix, chitarist genial, născut din tată negru şi mamă indiană, a „explodat” la Londra, nu în SUA. Vangelis şi George Michael, amândoi de neam grec, tot la Londra au găsit scena potrivită descătuşării talentului. Mulţi dintre bluesmenii negri ai Americii şi-au căpătat locul cuvenit în show-biz după ce au trecut „examenul” publicului alb din Marea Britanie, beneficiind şi de suportul unor scandalagii ca Rolling Stones, ori nefericiţi ca Eric Clapton. Şi Phil Lynott, născut din mamă irlandeză şi tată negru venezuelean, tot din Londra a pornit ferm la cucerirea lumii, ispravă realizată cu aportul nebănuit al whisky-ului – oficial distilat sau de contrabandă – băut pe furiş cu borcanul!

Thin Lizzy se numeşte formaţia pe care Lynott şi încă doi-trei prieteni de şcoală au înfiinţat-o în Dublin. Zornăia sfârşitul anilor ‘60, când lumea îşi schimbase reperele social-culturale, chiar şi-n partea ei comunistă. Scriu aşa, deoarece muzica rock pătrundea cum-necum şi dincoace de Zid. Whisky in the Jar, vigurosul hit al trupei irlandeze, a intrat pe lista audiţiilor mele favorite puţin după apariţie, prin 1974. Ingredientul lichid la care râvneam lipsea din comerţul socialist ori se găsea greu; piesa – prelucrarea unei balade cu hoţi, curve, alcool şi gelozie – nu ţinea de sete, dar plăcea! Opt ani mai târziu, în 1982, am avut la dispoziţie pentru înregistrat pe bandă magnetică dublul album Live and Dangerous, din 1978. Era un vinil american de „prima presă”, cum vânează colecţionarii împătimiţi ai suportului clasic păstrător de sunet (cel mai bun, după opinii avizate). Îl cumpărase din SUA un prieten, medic veterinar, care se specializase peste ocean 12 luni în domeniul avicol, în cadrul schimburilor de specialişti convenite guvernamental – vezi istoria complicatelor relaţii româno-americane din acel deceniu. (Programul i-a furnizat prozatorului Constantin Ţoiu elemente epice uşor incredibile, atribuite unui erou din romanul Însoţitorul.)

N-am uitat nici azi senzaţia trăită la desfacerea discului împrumutat. Mirosul cartonului copertei şi al hârtiei de plic interior, altul decât emanaţia tipăriturilor neaoşe, îmi amintea de cărţile răsfoite la Biblioteca Americană. Fotografiile trupeţilor, „capturate” în concerte, mă fascinau. Văzusem puţine până atunci, niciuna cu Thin Lizzy. Instantaneul de pe coperta I este reprezentativ: Lynott în genunchi, ţinând chitara ca pe-o armă, cu pumnii strânşi, capul dat pe spate, gura deschisă şi ochii închişi. Face o rugăciune sau adresează o imprecaţie divinităţii? Versurile pieselor (plus poemele strânse în câteva plachete în timpul scurtei sale vieţi – 36 ani – şi post-mortem de cele două fiice) stau la câteva click-uri distanţă de amatorii poeziei internautice. Pozele chitaristului Scott Gorham mi-au fulgerat retina. Pletos ca blondele din California natală, Scott are silueta unui hermafrodit, specie răspândită în rock, fie numai ca iconografie şoc (vezi David Bowie, Boy George şi alţii). Chiar dacă trecusem prin diferite medii (u)bucureştene şi păţisem destule, tot am rămas absolut interzis.

Dar nu elementele decorative situează Live and Dangerous printre cele mai apreciate discuri înregistrate în concert. Muzica în sine are maturitatea deplină a genului rock, este puternică şi graţioasă, dură şi fermecătoare. Fără să fie o trupă de categorie grea, Thin Lizzy (numele spune tot!) rămâne una de referinţă. Recenta reeditare a titlului „periculos” (ediţie completă pe 8 CD-uri) îi atestă popularitatea. Şi preţuirea.