Acum vreo trei decenii, în paginile revistei Vox-Pop-Rock, exaltat ca un credincios păgân, încercam să desluşesc de ce muzica îmi bucură instinctul şi spiritul. Sincere, textele m-au împrietenit cu cititorii, fapt neprevăzut pe care n-am ştiut să-l gestionez. Pe unii dintre ei nu i-am văzut vreodată. Cu alţii am ajuns să beau câteva beri şi-alte lichide. Doi mi-au furnizat informaţii despre „obiectul pasiunii”, fiindcă eu nu culegeam, nu stocam şi nici nu mă interesau amănuntele, ci sentimentele trezite de sunetele mângâietoare, acustice ori electrice. Unul, pătimaş, era Ştefan Neagu din Slobozia, Ialomiţa, poet în timpul rămas liber după orele cheltuite la Combinatul Chimic (azi desfiinţat), coleg de clasă cu prozatorul Nicolae Stan şi prieten cu Mircea Dinescu (la tinereţe proprietar de poduri poetice prin Bărăgan, nu şi de moşie la Dunăre!). El mi-a pus la dispoziţie exemplarul rătăcit în România al „bibliei” lui Sheldon Harris – Blues Who’s Who: A Biographical Dictionary of Blues Singers (1979, Perseus Book). Jinduit de Florian Pittiş, dicţionarul era necesar la scrierea cărţii 10 legende ale bluesului (Editura Marineasa, 1997), cea mai bine vândută din câte am publicat. Ne-am văzut de trei ori, dar vorbim des la telefon acum, când preţurile nu mai sunt prohibitive. Prin 1993, cred, când o convorbire interurbană de 5 minute costa cât volumul unui debutant, Ştefan m-a sunat din Bucureşti să-mi semnaleze la „Muzica” discul lui John Lee Hooker –Never Get Out Of These Blues Alive (1972, ABC Records), reeditat pe CD la MCA, în 1990. Ca pe multe altele, nu-l ascultasem, nici nu ştiam de apariţie. Însă am avut încredere în recomandarea prietenului şi, ajuns în capitală, direct la magazin m-am oprit. CD-urile nu prea se căutau atunci, fiind un suport comercial destul de nou şi cam scump pentru majoritatea fanilor oricărui gen. Iar bluesmaniacii, în rândurile cărora încercam să nu fac disonanţă prin salariul meu de angajat la RENEL, îşi asiguraseră discografiile pe benzi de magnetofon (ulterior aruncate la tomberon, gest nesăbuit, actualmente regretat).

Sunt câteva albume în istoria muzicii pe care le-aş lua cu mine pe o insulă, cum sună vulgata dorinţelor iluzorii. N-o să le enumăr. Şi nu ştiu dacă aş include între ele această „vechitură”. Superficial evaluat, titlul bifează o colaborare profitabilă din biografia celui numit de mine „catârul aristocrat” într-un articol, fiind realizarea unui grup de muzicieni albi şi negri, cu afinităţi dovedite. John Lee Hooker figurează între norocoşii care au scos genul blues din condiţia umilă – cântec popular al săracilor de pe plantaţii – şi l-au proiectat în panteonul artelor, căpătând recunoaştere şi „mălai” (termen de vocabular specific show-biz-ului) pe măsura celebrităţii (care nu totdeauna coincide cu valoarea). Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Sonny Boy Williamson II, inegalabilul Robert Johnson, Willie Dixon, Paul Butterfield, B.B. King au exprimat durerea de a fi născut şi s-au îndoit amar de justeţea existenţei, anchetând un Dumnezeu absent, bănuit de milă chiar şi pentru păcătoşi. Versificator simplu, John Lee Hooker poseda harul formulei memorabile, pri(n)zând într-o propoziţie esenţa faptelor de viaţă. A cântat mult singur, dar şi cu „băieţii răi” care mâncau bluesul condimentat cu „Mary-Jane” şi voiau să experimenteze (sau să sfideze?) păţaniile închipuite de bătrânul vraci, pierzând nopţile cu „Whiskey and Women” (titlu scris pe mai multe discuri „Whiskey & Wimmen”). A trăit şi mult, aproape 90 de ani. Zic aproape, fiindcă data naşterii este incertă: 1911 sau 22 august 1917? (Ultima e oficial admisă.) A avut parte de prietenia câtorva rockeri cu vădită dragoste pentru blues. Structură nativă de „lăutar”, cum se spune în limbaj colocvial, n-a suferit atitudinea riguros perfecţionistă a lui Alan Wilson, „ochelarist” cu studii universitare, chitarist erudit, susţinător al bluesului negru la mijlocul anilor ‘60, când segregarea rasială încă ardea intens în SUA. Bluesman el însuşi, mort la 27 de ani, în 1970, Wilson tocmai lucrase un album cu trupa sa, Canned Heat, şi Hooker.

Muzică populară, bluesul e permanent viu. Din universul lui n-ai scăpare, cum bine mormăie Hooker, acompaniat de irlandezul Van Morrison, alt suferind de inimă albastră. Nu-i o metaforă gratuită. Destui bluesmeni au murit pe scenă, în cârciumile unde cântau sau prin jur, nu numai din cauza drogurilor (asta li s-a întâmplat multora), ci şi de epuizare. Se înţelege de ce unii, mai lucizi, au abandonat perspective promiţătoare: ei trăiau bluesul, nu-l cântau doar. Disjuncţia o făcea legendarul producător Leonard Chess, într-o discuţie cu Etta James, aflată în pragul sinuciderii. Motivul? Stresul din viaţă şi carieră, ambele explozive.

John Lee Hooker a surmontat obstacolele. A prins din zbor dincotro bate vântul schimbării şi s-a pliat cu aplomb curentului. Reascultând uneori discul său de neuitat, simt iarăşi că sunt condamnat la blues. Pe viaţă.