Starea sănătăţii din ultimii ani m-a obligat să evit diverse concerte pop, rock sau blues. Nu puteam, totuşi, să refuz o invitaţie prietenească la evenimentul din 25 mai 2023, unul pentru care altădată aş fi trecut Dunărea înot: Roger Waters –This Is Not A Drill, transmisiune în direct de la sala O2 din Praga, recepţionată şi în România la trei cinematografe multiplex, în condiţii apropiate de perfecţiunea tehnică. Noi am fost la cel din marginea Bucureştilor, cam vreo oră de mers lejer cu maşina. Lejer la întoarcere, deşi pe întuneric. Secvenţa mi-a reamintit începutul filmului din 2015, The Wall, girat iconografic şi sonor de Waters & Sean Evans. Eram două perechi într-un vehicul tip 4x4, beam pinacolada şi tăceam cufundaţi în scaune şi-n gânduri. În urechi încă ne zumzăia sunetul surround, ideal desenat de tehnicienii care au ajuns la o competenţă de vis, dacă nu cumva stăpânesc secretele programării vreunui modul de A.I. Disputa despre cele văzute/ auzite a început către jumătatea călătoriei şi a durat puţin. Trei din patru eram pro-Waters, unul contra: chiar şoferul! Care n-a putut fi contrazis, altfel riscam să rămânem pe jos. Am încheiat discuţia ca-n tren, privind aiurea pe geam luminile ce sclipeau înşelător în depărtările câmpiei muntene.

Roger Waters a devenit un fel de nomen odiosa, mai cu seamă în ultimul an, de când s-a exprimat liber contra războiului din Ucraina. A fost picătura necesară pentru a-şi atrage tone de zoaie distribuite internetic de armata celor care parcă îl aşteptau la cotitura ideologică a istoriei ca să-l acuze de toate relele: antisemitism (cineva care vorbeşte în apărarea arabilor palestinieni, popor de origine semită, poate fi antisemit?), putinism (dacă spui, ca Roger: „trebuiau făcute negocieri pentru a evita un război oribil, îngrozitor”, eşti putinist?) (dar poţi negocia cu paranoicii?), socialism (unul dintre cei mai bogaţi rockeri? haida-de!), fascism (fascist fiul unui englez mort în WWII şi admirator al lui Orwell?) etc. Oare cât de subdezvoltat să fie cineva ca să creadă asemenea bazaconii de propagandă insidios-periculoasă? Lumea în care am ajuns să trăim parcă ţine să sfideze bunul simţ şi logica. Waters (îşi) pune întrebarea în titlul discului din 2017: Is This The Life We Really Want? Răspuns pare să nu fi găsit, de vreme ce continuă să (se) întrebe şi-n concertul recent. Noi, născuţi în „lagărul comunist”, putem replica paradoxal: luptă sau revoluţie permanentă. Dar cum să lupţi contra inepţiei, când inepţia a ajuns forţă dominantă în lumea contemporană, alături de ignoranţă, impostură, lăcomie, bigotism, injustiţie, demagogie et ejusdem farinae (potrivit e furfuris, însă tărâţele sunt preferate de unii în locul făinii cu 000)?

Fără îndoială, Waters suferă de egolatrie într-un fel nevindecabil. Realizările muzicale cu Pink Floyd îi asigură ascendentul artistic pe care şi-l asumă cu orgoliu, dar şi cu ipocrizie de cea mai pură esenţă englezească, nu lipsită de umor pe alocuri. Ce fel de umor este atunci când tu, multimilionar în lire sterline, afişezi pe ecranul în formă de cruce al concertului expresia FUCK THE POOR? Evident, umor cinic, de genul aceluia din filmele lui Chaplin, unde personajul întruchipat cu atâta şarm calcă nepăsător pe semenul căzut la pământ. La Chaplin, cinismul era acceptabil datorită stării de sărăcie pompoasă a eroului şi staturii prăpădite a actorului. Waters, la 79 de ani, este un bărbat zdravăn, cu soţie (a cincea!) mai tânără cu 35 de ani. Veritabil mascul alfa, complex şi lipsit de complexe (sic!), e gata oricând să emită o părere în răspăr (una proprie, nu mestecată de alţii), chiar dacă îşi ridică toată planeta împotrivă. Cele patru albume solo, ca şi nenumăratele concerte în care predomină subiecte politico-sociale ardente, arată un muzician obsedat de câteva idei principale, prelucrate de-a lungul carierei de şase decenii. Variantele denotă tentaţia expresiei perfecte şi strădania necontenitei căutări. Ceva specific marilor artişti.

Provocând discuţii în contradictoriu (totuşi, nu cu farmecul Madonnei!), Waters este – să zic aşa, preluând formula filosofului C. Noica – o contradicţie unilaterală. Dintre piesele sale, cea mai cunoscută se numeşte Another Brick In The Wall, considerată imnul nu ştiu cărui fel de revoluţie: „We don’t need no education/ We don’t need no thought control/ No dark sarcasm in the classroom/ Theacher, leave them kids alone”. Circumscrise unui tip de şcolarizare absurd (vezi declaraţiile autorului), cuvintele au fost luate ad litteram de nenumărate loaze din toate ţările, aşa încât azi asistăm uimiţi la preeminenţa proştilor. Deloc uimit, Waters însuşi pare că nu vede consecinţele îndemnului şi clamează în continuare acelaşi „ideal”: libertate gândirii!

O societate globalizată, condusă de indivizi trecuţi prin şcoală cu spaima de profesori şi preocupaţi doar să câştige bani, are nevoie de libertate numai pentru dulăi. Orwell dixit, Waters re-dixit!