Pe 28 iunie 2023 a plouat aproape toată ziua în oraşul meu de reşedinţă. O ploaie de vară monotonă, fără fulgere şi tunete, fără învolburări de femeie părăsită sau entuziasme de amant sculat din mahmureală. Doar o ploaie necesară câmpurilor cultivate, nu cele de pe care se treieră grâul. Leneveam pe terasă amirosind vegetaţia, cu gândurile rătăcite pe miriştile unde mă plimbam odinioară şi căutam să-mi alung stenahoria cu un cocktail de absint ceh, pregătit după reţeta criticului literar şi culinar Dan-Silviu Boerescu. Fără succes. Atunci am activat conexiunea la internet şi-am dibuit un flux audio-video cu trupa pe care n-am avut curiozitatea să o ascult, nici să o văd când, nu demult, a concertat la Bucureşti: Hollywood Vampires.
Prima dată când am auzit de numele acesta, în urmă cu vreo opt ani, am bănuit că e alt moft de-al lui Johnny Deep, un actor cunoscut pentru preferinţele sale muzicale, preponderent rockeristice, şi pentru excesele petrecăreţe. Citisem pe undeva că la una dintre acele party-uri de lungă tradiţie hollywoodiană (vezi recentul film Babylon), Deep invitase şi nişte lăutari din România: taraful din Clejani, binecunoscut în show-biz-ul din Occident ca Taraf de Haďdouks (în ţările francofone) sau Taraf of Haiduks (în ţările anglofone). (Pe haiducii în cauză, Deep îi cunoscuse la filmările peliculei The Man Who Cried, regizată de Sally Potter.) Fără să ascult discul de debut din 2015, doar uitându-mă la componenţa trupei, am intuit că întregul aranjament este făcut pentru distracţia componenţilor şi a cunoscuţilor. Nu greşeam prea mult.
Alice Cooper este unul dintre rockerii fără vârstă şi fără compromisuri cu meseria sa, a cărui prezenţă scenică nu poate fi confundată cu a nimănui altul. Johnny Deep este un actor care a obţinut câştig de cauză în divorţul intentat de-o soţie căzută în capcana activismului feminist de tip #metoo. Cum e primul victorios dintr-o lungă serie de bărbaţi acuzaţi, pe drept sau nedrept, izbânda lui nu trebuie considerată excepţie sau răzbunare, ci revenirea la normal: cine a greşit, să plătească. Dar nu să fie condamnat aprioric de moda resuscitării după 20, 30 sau 40 de ani a unei vinovăţii atribuite actului prin care un bărbat copulează cu o femeie, violent sau tandru, dând naştere unei fiinţe umane. Căci, după minţile revanşarde, toată istoria omenirii ar trebui condamnată, fiindcă la originea ei stă un viol cosmic (a se vedea miturile esenţiale). Alice & Deep obişnuiau să cânte de plăcere prin barurile din Los Angeles, invitând la jam-session şi prieteni aflaţi întâmplător pe-acolo. Potrivirea de gusturi şi înţelegerea scenică a conturat ideea unei trupe şi a unui disc. Alice Cooper avea deja un nume, Hollywood Vampires, folosit în anii 70, când îşi făcea de cap prin localurile de perdiţie, împreună cu John Lennon, Ringo Starr, Keith Moon, Harry Nilsson şi-alţi rockeri, unii morţi deja, alţii legende vii azi. Cei doi l-au recrutat pe chitaristul Joe Perry, care pierdea timpul şi banii la fel, încercând să-şi omoare cumva nopţile, trupa sa, Aerosmith, fiind în repaos. Pentru închegarea unei formule complete, au găsit şi-un tip vindecat de excesele meseriei de rocker: Duff McKagan, basistul de la GunsNRoses (posibil să fi recidivat între timp, dată fiind reactivarea celebrei sale găşti). Iar la tobe nu era altul mai potrivit decât Matt Sorum, care făcea cu Duff o secţie ritmică de mare precizie şi intensitate (când nu se drojdeau, fireşte!).
Să scrie şi să interpreteze cântece noi era calea cea mai sigură de blazare şi eşec pentru tipii care cu asta se ocupau din copilărie. Poate Deep să fi dorit-o, dar nu cred. Alice a găsit clenciul. Nici măcar nu era ascuns: tot timpul cântaseră, pe unde se nimerea, piese celebre sau foarte cunoscute şi iubite de publicul dedicat. Asta trebuiau să facă şi pe disc, asta au făcut, menţinând şi obiceiul de a avea invitaţi. Numai unul şi-unul: Paul McCartney, Robby Krieger, Joe Walsh, Perry Farrell, Dave Grohl, Slash, Zak Starkey şi încă alţii, introduşi în atmosferă de cuvintele lui Christopher Lee, actor emblematic pentru filmele gotice. Însă motivaţia acestei alegeri a fost una de neîndoielnică generozitate: să readucă în memoria ascultătorilor piese valoroase ale rockerilor morţi sau duşi cu pluta drogurilor, sexului, băuturii (tripleta vicioasă atribuită exclusiv rock-and-roll-ului, de parcă alte domenii ale activităţilor umane n-ar avea dreptul la astfel de mijloace de autodistrugere).
A rezultat un disc de vreo 14 piese, cântate cu asemenea plăcere încât forţa şi diversitatea ritmurilor, vocalizele lui Alice sau experienţa de producător a lui Bob Ezrin au trecut în plan secund. Discul a urcat între primele la vânzările din acel an, de unde s-a iţit şi nevoia de turneu. Spectacolul de la Rio, din ianuarie 2015, a fost editat recent în toate formatele necesare, încât şi-un leneş ca mine să fie satisfăcut.
Ceea ce, din toată inima de vampir, vă doresc!