Ca mulţi din generaţia mea, am crescut în magia numelui şi a muzicii The Beatles. N-aveam reţea de curent electric, nu erau pick-up-uri în sat. Undele radio se recepţionau cu aparate alimentate de baterii. La 70 km de Bucureşti, mai trebuia să ai noroc de-un profesor excentric ori de-un văr mai mare şi zurliu, care să-ţi deschidă urechile fără pedanterie. Am avut parte de ambii. Şi m-am pomenit fredonând Obla-di, Obla-da la puţină vreme după ce piesa făcea ravagii în toată lumea, incitând la veselie şi nepăsare, nicidecum la insurgenţă. Viaţa oamenilor obişnuiţi nu este croită din şi pentru acte eroice sau ţeluri măreţe. Iar cine nu-i născut cu vocaţia, talentul şi norocul excepţionalităţii (cum ar scrie filosofii pretenţioşi), dar încearcă să sară peste umbra lui, mintenaş ia o palmă peste bot de nu-şi revine cât trăieşte. Însă cum afli că eşti sau nu unul dintre cei aleşi? Iată o întrebare ce transcende porţia mea de excepţionalitate! Şi dacă eşti, cum faci să te menţii între limite umane? La chestiunea asta, viaţa şi faptele celor patru componenţi ai trupei The Beatles pot furniza răspunsuri exemplare. Pentru cine ştie să le citească fără prejudecăţi, desigur.
Craig Brown, născut în 1957 într-o suburbie a Londrei, a crescut şi el în mirajul şi siajul The Beatles. A avut noroc de părinţi care i-au dăruit la un Crăciun dublul album alb, din 1968, şi de profesori trăsniţi, de genul celor portretizaţi în filmele comice engleze, abundente acum jumătate de secol. Nu-i de mirare că a ajuns autor de parodii şi editoriale hazoase în publicaţii britanice de succes. A scris şi mai multe cărţi cu subiecte din lumea show-biz, tratate cu umor şi înţelegere, dar fără părtinire sau acuzaţii, chiar şi-n cazuri de evidentă nedreptate. Ironia lui subtilă, de bună calitate intelectuală, face onoare breslei scriitoriceşti, în general, şi spiritului special englez, numit fair-play. Cu precizarea despre spiritul englez că acesta pare să se fi gripat sau blocat, cam odată cu Brexit-ul. E un fenomen observat şi de Brown, taxat fără milă drept prostie, cu doza de ambiguitate necesară pentru a nu jigni pe adepţii insularizării, urmaşii adversarilor impertinenţei libere introduse de Beatles în spaţiul public britanic.
Marele succes dobândit de fenomenul Beatles poate fi explicat în nenumărate feluri. Cel mai aproape de adevăr nimereşte Richard Lester, un american englezit, regizorul celor două filme seducătoare din prima perioadă a trupei-emblemă: A Hard Days Night (1964) şi Help (1965). Acesta sesiza că: Beatles a dat de toţi pereţii cu sistemul claselor sociale; au râs de ele până când n-au mai putut şi cred că au introdus ideea de egalitate aşa cum n-a mai reuşit niciun alt factor pe care să-l fi cunoscut eu. Cei patru băieţi din Liverpool au pornit din zona de jos a clasei mijlocii, din familii înjumătăţite de consecinţele războiului, fără prea mulţi bani ca să-şi permită cretinismele snoabe considerate avangardism de clasa superioară. Au avut norocul unui manager concitadin, Brian Epstein, evreu homosexual, timorat sub condiţia sa existenţială, dublu suspectă în epocă. Era un om dăruit cu talent comercial şi fler artistic de excepţie, dar hăituit de angoase ce l-au împins la sinucidere. Lui îi este dedicat capitolul final al cărţii One Two Three Four The Beatles, o istorie (Editura Nemira, 2023, traducere de Cristina Bălan), capitol ce consemnează, în sens invers, evenimente petrecute între moartea lui Brian şi întâlnirea istorică din 9 noiembrie 1961, de la clubul The Cavern.
Meritele cărţii lui Craig Brown sunt multiple şi greu definibile. E farmecul scriiturii sau al viziunii predominant umoristice? E alegerea inspirată a faptului aparent neînsemnat şi totuşi revelator? E simplitatea abordării? E lipsa pretenţiozităţii pe care alte biografii o etalează până la indigestie? La limită, s-ar putea spune că toată cartea e o culegere de bârfe şi zvonuri deocheate, abundente în literatura britanică de la Shakespeare încoace. Talentul lui Brown le conferă un sens superior şi-un aer onorabil, fără a le scoate din promiscuitate, când e cazul, şi fără a le vulgariza chiar şi când sunt realmente vulgare (cum ar fi episodul pretinsului act sexual petrecut între Epstein şi Lennon). Brown poate fi şi necruţător, ca un satiric latin, când descrie goana după bani a unora dintre compatrioţi, care vând orice relicvă Beatles ca unicat în mii de exemplare! Şi este epocal în relevarea şarlatani(i)lor din jurul trupei, în anii de glorie şi opulenţă financiară, focalizând cordial (dar cu atât mai ucigător!) pe Yoko Ono, probabil regina profitorilor din toate timpurile.
Marea Britanie şi-a redresat finanţele datorită exporturilor girate de (re)numele Beatles. De-ar fi vorba numai despre bani, mitul celor patru băieţi nu dăinuia, împreună cu piesele lor. Craig Brown nu te invită să (re)asculţi muzica Beatles. Te face să-(ţ)i trăieşti poveştile, alături sau împreună cu ea.