De-aş lansa un sondaj popular cu această întrebare, sunt sigur că răspunsurile ar veni din direcţii diametral opuse. Întocmirea unui clasament după numărul de prezenţe între locurile 1-50, să zicem, ar scoate pe prima poziţie o piesă repede contestată. În unanimitate! Eu însumi, pus de mai multe ori dinaintea simandicoasei alegeri, aş stabili de fiecare dată o altă ordine. Pentru că „este elementar, dragul meu Watson”: când ai o problemă de gust, de preferinţe şi de notorietate, nu componenta estetică, politică sau filosofică intră în luptă! Ci una superficial umană: plăcerea! Cine spunea că suprema năzuinţă din viaţa oricărui om este să se dedice definitiv micilor plăceri (ne)vinovate? Dar ce se poate spune când o întreagă porţiune (cam de vreo 70 de ani încoace) din existenţa civilizaţiei vestice, cunoscută de fapt şi de drept ca fiind creştină, pare destinată plăcerii? Oare această civilizaţie (din care, vrând-nevrând, facem şi noi parte) îşi consumă ultimii săi ani? Sau nu cumva, fără să ştim şi fără să înţelegem, traversăm începutul alteia noi, unde principiul plăcerii să nu mai fie sursă de vinovăţie, ca-n precedentele două milenii? Lumea greco-latină, leagănul lumii noastre, nu-şi ascundea plăcerile, aşa cum le-au ascuns ulterior ipocriţii din biserici, fascism, comunism etc. (Azi le ucide mişcarea woke.) Se cunosc şi civilizaţii hedonistice, prin Africa şi Asia, socotite strâmbe de năvalnicii misionari creştini, hotărâţi să le îndrepte, tăindu-le împrejur cu sabia. Mulţi rockeri din „generaţia de aur” au găsit tocmai în India inspiraţie pentru ideile şi preferinţele lor paşnice, amoroase ori melodice, din contopirea cărora au rezultat nenumărate piese cuceritoare. După vreo jumătate de secol, lângă un război inter-creştin costisitor şi sălbatic, năzuinţele acelei generaţii par desuete şi uitate. Omenirea ţine să nu-şi dezmintă prostia endemică, în ciuda evidenţelor istorice.

Am scris „generaţia de aur” fără să am în minte prea clar conceptul care o defineşte şi fără să ţin cont de nuanţa peiorativă ce înconjoară sintagma în mentalul românesc actual. O listă sumară de nume celebre mă scuteşte de explicaţii savante: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Hendrix, Dylan, Creedence, Santana, Janis Joplin, Canned Heat, The Who, Joni Mitchell, Clapton, Johnny Winter, Zappa şi încă destui. Oameni răniţi sufleteşte de mersul treburilor publice din vremea lor, unii încă implicaţi în dispute sociale, deschişi unui viitor mai bun şi ideal, în ciuda dezamăgirilor evidente, chiar stridente. Există un cuvânt în limba engleză, ce funcţionează ca o etichetă a generaţiei: Woodstock. N-are nevoie de traducere, fiind eponimul unei localităţi. (Poate fi translat pentru uzul conştiincioşilor.) Cine ascultă frecvent muzică rock, şi-i place, ştie că acolo a fost un punct de cotitură istorică, fără să fie locul unei bătălii între oşti mânate de motivaţii puerile, mascate de politicieni idioţi în discursuri patriotarde. Dar acolo s-a dat, totuşi, o mare bătălie, al cărei înţeles se vede azi mai clar, putându-i-se cântări consecinţele. Nu e spaţiu pentru aşa discuţie, nici eu nu-s vreun subtil analist al istoriei.

La Woodstock au participat şi câţiva rockeri pomeniţi mai sus. Unora, prezenţa le-a fost trecută sub tăcere mulţi ani după (şi nu bat apropo la trupa Ten Years After, emblematică pentru spiritul festivalului). Motivul? Cel care strică dintotdeauna frumuseţea relaţiilor interumane, şi chiar umanitatea însăşi: banii. Filmul documentar dedicat evenimentului a săltat calitatea genului, câştigând nenumărate premii. În plus, a surprins şi a răspândit pe tot globul „mesajul” de pace, dragoste şi posibilă fericire, întrezărit prin fraternitate, prin senzaţia de libertate oferită de natura încă nepoluată, prin strălucirea muzicii folk-rock şi, desigur, prin fumul ţigărilor de marijuana, spaima încuiaţilor la minte. Începutul acelui film, cu piesele însoţitoare, mi-a deschis cerurile (metaforic, şi fără vreo substanţă interzisă!), de fiecare dată când l-am revăzut.

Toate gândurile astea, banale pentru „tinerii” de vârsta mea, au fost stârnite de recenta ediţie (2023, Atlantic) a discului Crosby, Stills & Nash, din 1969. El conţine două compoziţii pe care n-am ezitat niciodată să le enumăr între cele mai frumoase cântece rock: Wooden Ships şi Long Time Gone. Le ascult mereu cu sentimentul că fix atunci, şi-n vecinătatea urechilor mele norocoase, muzica se naşte, aşijderea Universului, pentru prima oară! Sau, hai să fiu niţel preţios: că mă pierd în genunea spaţiului şi iau formă moleculară, purtat de undele sonore spre infinit. Şi, credeţi-mă, nu beau decât o biată cafea!

Am folosit două versuri din Long Time Gone ca motto la un capitol din cartea Lia Mora (tocmai reeditată). Dovadă că piesa mă însoţeşte de când, prin 1975, cred, am auzit-o. N-aş putea să spun de ce. Pasămite, e ca femeia pe care o iubeşti chiar dacă te înşală. Şi chiar dacă nu e cea mai frumoasă!