Oricine e la curent cu viaţa şi (al)chimia formaţiilor serioase de muzică rock ştie că în toate există un instrumentist prea puţin scos în evidenţă, care îşi pune amprenta asupra sunetului. El furnizează acea nuanţă unică şi originală, marca stilistică a trupei, ce-o diferenţiază de gloata genului. Câteva exemplificări pot să ghideze curiozitatea (nu aceea care a ucis pisica, aşa cum zice un proverb şi-un nume de gaşcă engleză de synth-rock, apărută din neant în anii ‘80 şi tot în neant dispărută după două albume oarecare). Beatles n-ar fi sunat cum o ştim fără învăluitoarele armonii produse de sensibilitatea lui George Harrison. Rolling Stones deraiau complet fără precizia discretă a tobarului Charlie Watts. Led Zeppelin se reducea la (şi se ducea odată cu) icnetele erotizante ale vocalistului & chinuiala neprevăzută a chitarei, dacă basul bine temperat de John Paul Jones lipsea din ţesătura sonoră. Depeche Mode fără Alan Wilder este complet altceva decât era cu el. Dintre grupurile noastre aş putea da exemplu pe Holograf & Pocorschi, dacă situaţia rockului românesc ar fi aidoma celei din Vest. Dar noi suntem originali şi-n asta, aşa că...

Nu am în vedere trupele care se confundă cu vocea sau prestanţa unui singur artist, de regulă multiplu talentat, folosind vocea, chitara, clapele sau tobele. Sunt destule. Ascultătorul consecvent n-are nevoie de precizări astuţioase ca să priceapă, bunăoară, că atunci când spui Queen, spui Freddie Mercury; când spui Jethro Tull, ştii că e vorba de Ian Anderson; când scrii King Crimson, n-ai cum să uiţi că este „regatul” lui Robert Fripp; la fel, Porcupine Tree e „proprietatea” lui Steven Wilson, Toy Dolls e „jucăria” lui Michael Algar, poreclit „Olga”, iar Talking Heads traduce personajul David Byrne. Însă Queen fără basistul John Deacon era cam... queer, Jethro Tull fără chitaristul Martin Barre este orice, King Crimson a rezistat năucitoarelor schimbări mulţumită obstinaţiei lui Fripp, care n-a refuzat ajutorul altor cavaleri pentru administrarea imperiului, Steven Wilson poate să renunţe oricând la porcuşorul spinos, fiind capabil să cânte la toate instrumentele, „Olga” a schimbat nenumăraţi tovarăşi de joacă, fără să-şi piardă umorul, spiritul livresc şi vocaţia parodică, în timp ce Byrne, fără cuplul Tina Weymouth (bas) - Chris Frantz (tobe) a ajuns pastişa propriei personalităţi dedublate! Şi discuţia poate continua.

Ca orice individ predispus la reverie, am obiceiul să discut de unul singur. Dacă pun la socoteală şi năpasta autorlâcului, va fi de înţeles că de multe ori convorbirea cu mine însumi naşte pagini de proză oarecum postmodernă, fără să fiu mişcat, antrenat, vrăjit sau trezit de un subiect anume. În cazul de faţă, am un foarte bun stimulent la visare: albumul Wet Dream, editat prima dată în 1978 sub numele lui Richard Wright, nimeni altul decât clăparul trupei Pink Floyd. Recent (2023, PLG/ Rhino) a fost remasterizat în surround de acelaşi Steven Wilson amintit mai sus, expert în asemenea operaţiuni ce presupun o intuiţie aparte şi afinităţi elective cu autorii. Richard Wright este bine cunoscut în lumea rockerească sub apelativul Rick. Personalitatea lui discretă, retractilă, visătoare este subtil schiţată în paginile consacrate de bateristul Nick Mason (vezi biografia Inside Out, 2013). Începând cu întâmplarea din colegiu, când Waters îi cere o ţigară, iar Wright îl refuză, până la thrillerul pierderii a două milioane de lire sterline (furate de un „investitor” strategic), viaţa lui Rick pare o pagină de Nick Hornby rescrisă de John Fowles. Membru Pink Floyd din perioada inovativă şi glorioasă, fără drepturi depline, abia la ultimele două albume a primit statutul cuvenit. Împins cumva în spate de duelul Gilmour-Waters, neglijat parcă de lunaticul Syd Barrett, Rick Wright a completat sunetul pink-floydian cu haloul claviaturilor, ameţitor şi inefabil ca vraja făcută la scenă deschisă, în lumina cea mai pură, de un druid atemporal. Toată lumea cultă ştie că, fără Wright, Pink Floyd sucomba în experimente şi încercări cu termen de garanţie redus. În schimb, tuşeul său interpretativ singular, memorat în atâtea secvenţe din prestaţiile trupei, a fost imitat fără jenă de alţii, inclusiv angajaţi ai „firmei” Pink Floyd, cu activitate sincopată.

Nu-i de mirare că, jignit mai ales de Waters (care n-o fi uitat afrontul cu ţigara!), Wright s-a închis într-o lume personală alimentată de substanţe psihedelice. Din lungul voiaj cu iahtul pe Marea Egee, la jumătatea anilor ‘70, a pescuit inspiraţia pentru albumul reeditat acum, o bijuterie clasică apărută într-un moment neprielnic (să nu uităm că finalul deceniului opt a aparţinut muzical punk-ului). Despre operele valoroase pot înşira doar metafore. Bunăoară: Wet Dream are o frumuseţe limpede ca marea, texturile orchestrale au moliciunea valurilor calde, ritmul e lent ca briza înmiresmată etc., etc.

Omul din umbră (tr)aduce totdeauna misterul, aventura, visarea...