Ethos uitat
de Dumitru Ungureanu
Cu toate că nu ne facem iluzii, nici nu obişnuim să compunem istorii contrafactuale, noi, bătrânii iubitori de rock ne întrebăm câteodată: Ce-ar fi fost dacă...?. Dacă Jimi ar mai fi trăit? Dacă Beatles nu s-ar fi despărţit? Dacă Phoenix n-ar fi zburat din ţară? Şi tot aşa, chestiuni fără alt rost decât joaca de-a imposibilul. De unde ţâşneşte concluzia că şi rockerii visează... Fireşte, cei care ascultă, nu cei care cântă, care au bântuit cândva scenele, iar acum s-au retras. Aceştia au un supra-dezvoltat simţ al concretului, al materialităţii (al banilor, mai exact), deşi lucrează cu imponderabilul, cu nevăzutul, cu sentimentul. Pe larg (sau filosofic) vorbind, muzicienii au marea calitate de a călători în spaţiu şi timp, fără să se mişte din loc. Însă mulţi dintre ei n-au habar de asta, ei vor mălai şi gagici, ca orice lăutar din Pătroaia. Saxofonist genial, Charlie Parker îi spunea câteodată lui Julio Cortazar: Asta am cântat-o mâine!. Argentinianul stabilit la Paris a transpus chinuitorul simţământ într-o povestire cu striaţii realiste, Obsesia, pe care o recitesc periodic, fără să-mi fac iluzia că pot scrie ceva asemănător. Nu pentru că nu trăiesc în Paris (unde nici n-am fost), ci pentru că m-am ţinut departe de intimităţile muzicienilor de orice fel, ştiind că intruziunea îi poate deranja chiar şi din postura de admirator mut. Obsesiile lor mi-au fost confirmate de un chitarist, prieten depărtat şi foarte bun muzician, al cărui nume trebuie să-l tac. El mărturisea că, atunci când intră într-un solo de mai lungă întindere, uită complet unde se află şi se plimbă în spaţiu-timp n-ar putea preciza încotro şi cât; însă la fiecare întoarcere pe scenă are senzaţia unei debarcări forţate dintr-un modul intergalactic, iar lumea din jur îi pare complet stranie. Recunoaşte că absenţa completă a drogurilor din meniul său îl ţine departe de niscai boli psihice atribuite muzicienilor. E drept că şi de adjectivul genial! glumeşte. Ce-ar fi fost dacă trupele de rock active în România anilor 1970 ar fi crescut într-un mediu cultural-artistic normal, cu case de discuri libere de constrângeri valutare (= tehnică nouă), capabile să imprime pe vinil prestaţii absolut meritorii? Ce-ar fi fost dacă muzica rock de la noi beneficia chiar atunci de distribuire firească, în consonanţă cu preferinţele tineretului? Lipsită de imixtiuni politico-ideologice, hrănită cu ideile ce pluteau în aer pe tot Globul, profitând de resurse, generaţia care îşi dovedea forţa creativă în multe sectoare sociale ar fi configurat aici un ethos necesar, sănătos. Nu vreau să idealizez. Mă limitez la domeniul rock. Avem câteva exemple consistente. Discurile semnate Phoenix, Sfinx, Progresiv TM, Semnal M, Metropol sau FFN din acei ani, apărute, în ciuda piedicilor puse de diverşi prieteni, probează potenţialul ridicat. N-au beneficiat de campanii promo specifice showbiz. Orice ascultător, indiferent de vârstă sau origine, le receptează mesajul şi valoarea. Retroactiv, ele pot părea supape defulatorii, însă îşi păstrează forţa iniţială. Unele versuri au pierdut din relevanţă. Dar, dacă inima le primeşte, armoniile decongestionează sufletul şi-l înalţă către o altă realitate, probabil eternă şi inaccesibilă raţional. Mărturii rock din deceniul opt românesc apar cu greutate. Nu de la Electrecord, risipitoarea multor arhive preţioase, ci datorită unor iniţiative particulare, animate de oameni dedicaţi muzicii. La Timişoara (vechi şi puternic centru rockeristic) un grup de firme coagulat de Viniloteca lui Emil Biebel, sprijinit de primărie, a pus în circulaţie două seturi Lost Tapes, cu piesele trupelor netrecute de furcile caudine ale vreunei case de discuri oarecare. La Braşov, DJs Techno Conference restaurează şi remasterizează benzi de magnetofon rătăcite prin cutii şi debarale, prin pivniţe şi poduri, cu înregistrări autohtone de jazz, pop şi rock progresiv făcute în condiţii dificile, în concerte de care au uitat chiar şi interpreţii înşişi. Artizanul braşovean este acelaşi Remus Miron, pomenit în acest colţ de pagină acum câteva luni. Seria concepută de el, Romanian Sounds Unearthed, numără deja şase titluri pe vinil; al şaptelea e în lucru la o fabrică din Franţa, cu tehnologie Direct Metal Mastering. Realizările celor doi împătimiţi atestă un ethos ce părea defunct pe veşnicele noastre plaiuri cutreierate de fatalismul mioritic şi leneveala levantină: ethosul muncii, al seriozităţii, al implicării şi perseverenţei. Eu, reprezentant al miticismului prin definiţie, nu pot decât să îi laud, măcar că amândoi refuză orice onor. Ethos s-a numit şi o trupă de rock progresiv, formată din studenţi (apoi absolvenţi) ai Conservatorului de muzică din Iaşi, activă între 1974-1983. Trei LP-uri în 2023 sunt dedicate în RSU acestui grup, care a înregistrat doar un single în epoca defunctă. Muzica poate fi discutată (chibiţii se întrec!), nu şi ethosul: muncă & tenacitate. Tocmai ce pare lipsă azi, în RO...
|
|