„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...”, de câte ori pun să reascult vreo piesă de referinţă din discografia trupelor clasice de rock, îmi amintesc nişte cuvinte ale inenarabilului Iosif Sava, om de spectacol audio-video, pe care n-am avut ocazia să-l întâlnesc personal. Erau anii deceniului satanic, iar dânsul umplea spaţiul unei emisiuni nocturne pe programul II al radioului naţional, ce transmitea exclusiv muzică simfonică. Ocazie pentru proletari ca mine, cu pregătire intensă, tip self-made punk-rock, să-şi completeze lacunele culturale. Venise vorba despre cum se ordonează în timp preferinţele ascultătorului de muzică prezumţios numită clasică. La tinereţe, zicea Sava, cauţi înfometat şi înghiţi fără sughiţuri pe marii compozitori: Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven. La maturitate parcurgi minuţios discografii exhaustive ale romanticilor şi ale modernilor, până pe la Stravinsky, Schönberg, Messiaen. Apoi, spre bătrâneţe, dacă nu ai o profesiune înşurubată în showbiz, să fii obligat a expanda conexiunea cu noutăţile, revii la marea muzică, regăsind plăcerea, bucuria şi seninătatea acolo unde ai săpat din răsputeri întru decongestionarea energiei primordiale. (Cuvintele îmi aparţin, ideea este a popularului făcător de emisiuni culturale elitiste.)

Scriind atâta despre rock, blues şi alte muzici de largă difuzare, m-am întrebat în mai multe rânduri dacă – şi cum – ar funcţiona paideia sugerată de ilustrul comentator în zona noastră de interes (ori de pierdut vremea). Răspuns n-am găsit. Ajuns la o vârstă ce presupune că m-aş putea întoarce la the golden age of rock-n-roll, constat că m-aş întoarce degeaba, căutând ce n-am pierdut! Expresia este consacrată şi circulă de multă vreme ca etichetă a unei categorii de realizări rockereşti. Faţă de ele, industria muzicală din lumea vestică procedează cu versatilitatea nemiloasă a comercianţilor de nestemate. Scoase periodic la lumină, trebuie lustruite şi prezentate în haine noi, potrivite cu preferinţele publicului contemporan. (Nu aşa se întâmplă la noi, în cloaca valahică, unde în firma moştenitoare a tezaurului sonor românesc s-a trezit de curând pofta să jumulească nişte clienţi după tipicul restaurantelor comuniste încăpute pe mâna unor foşti chelneri lacomi: chiftele expirate şi ciorbe reîncălzite, la preţ de trufandale din grădinile suspendate ale pieţei din Bruxelles!) Publicul contemporan, admirator al bijuteriilor vechi, este format îndeobşte din aceiaşi indivizi, odinioară tineri cu bani puţini, cheltuiţi fără jenă pe orice li se părea bun, tare, excitant, revoluţionar. Pensionari acum, degrevaţi de obligaţii stringente, altele decât cele impuse de sănătate, îşi permit, adunându-şi egoist resursele, să revadă, să reasculte, să reevalueze muzica anilor de glorie, livrată în recipiente noi, de mare fidelitate acustică. Unul este formatul audio numit Dolby Atmos. (Nu-i nevoie să explic despre ce e vorba, cititorul curios găseşte pe internet orice amănunt vrea.)

Mulţumită unui prieten mai înstărit, m-am bucurat de câteva realizări excepţionale. (Adjectivul vrea să spună că discurile în cauză constituie excepţia, nu regula.) Sunt şi destule exemple negative. Precizarea e necesară, deoarece unele apariţii cu sigla Dolby Atmos pe copertă, deşi respectă standardul calităţii tehnice, sunt făcute parcă de amatori băgăreţi, decişi să nu le ocupe nimeni locul la pupitrul de mixare. Pupitrul acela, un instrument de lucru dotat cu butoane aparent lipsite de suflet, are ceea ce în limba engleză se cheamă feeling. Iar feeling-ul este al omului care învârteşte butoanele, care aude sunetul muzicii cu toată fiinţa, nu doar cu cele două urechi din dotare. Pentru că muzica nu este un soi de zgomot plăcut, produs anume într-un loc fix, ca să încânte nişte „consumatori” ghiftuiţi. Muzica e-n tot ce ne înconjoară, iar cine nu simte aşa, este un handicapat fără atestat.

Probabil că Dweezil Zappa, chitarist remarcabil, dar nu genial, a moştenit de la tatăl său, magnificul Frank, simţul muzicii ca simptom al Universului. Felul în care a remixat albumul Machine Head, un clasic din 1972 al trupei Deep Purple, m-a uluit. Mai bine de trei zile consecutive n-am putut asculta altceva decât recenta versiune (2024), în surround (Dolby Atmos 7.1), a discului nelipsit din raftul cu „preţioase” al oricărui rocker de pe Terra. Cred că, pus pe repet, Blu-ray-ul a redat furtuna sonoră de peste 7.1 ori! Şi n-am simţit nicio clipă că m-am saturat de sunete, că e destul, că devine ceva maniacal! Senzaţia că mă aflu în mijlocul setului de tobe şi eu bat la ele, nu Ian Paice, n-am trăit-o niciodată. Muzicuţa lui Ian Gillan în piesa Lazy parcă vine din altă galaxie, la fel ca solourile de chitară ale lui Ritchie Blackmore. Basul lui Roger Glover pulsează ca inima calm(at)ă, iar orga lui John Lord se revarsă ca valurile Atlanticului pe o plajă tropicală...

Am crescut printre maşini. Rablagite, nu pur(pur)ii. N-am învăţat să conduc, însă le-am admirat. E de-ajuns.