Prin 1982, când am auzit întâia oară trupa Dire Straits, m-am îmbolnăvit de dragoste, cum s-ar zice, la prima muşcătură. Nimerisem albumul din 1978, cel cu Sultans of Swing. Pe atunci n-aveam conexiune directă la „sursele” de muzică, bine unse şi profitabile (cum o dovedeşte şi cartea recentă A fost ca-n filme, semnată de Liviu Tofan şi Stejărel Olaru). Găseam vreun disc rătăcit pe la cunoscuţi, care nu savurau în mod special rockul, dar îşi procurau frecvent noutăţi. Pasionat era prietenul meu, medicul veterinar Sergiu Frăţilă, trimis în 1978 la specializare în SUA, de unde – om normal, nu patriot de sanchi! – se întorsese acasă cu peste 100 de viniluri, luate din magazine second hand: 3 bucăţi la dolar. Discul Dire Straits era nou, fiindcă văzuse un concert al trupei, în Oakland, California, şi, plăcându-i, a cumpărat albumul de debut. L-am copiat pe bandă şi l-am ascultat fără să caut vreo explicaţie de unde – sau din ce anume – provine frumuseţea acelor armonii cu priză imediată la urechea obişnuită, ca şi la cea versată în audiţii rockereşti îndelung pritocite. Am avut dovada că Dire Straits cucereşte „din prima” doi ani mai târziu, în 1984.

Îl cunoscusem într-un bar pe Sică Vlaicu, tip despre care ştiam că intrase de 7 ori la facultatea de matematică. Trecea examenul în fiecare an, dar niciodată nu termina, abandonul fiindu-i motivat medical. În realitate, băiatul urmărea să fie student doar ca să beneficieze de anumite gratuităţi, întreţinerea în Bucureşti asigurându-şi-o din meditaţii date unor aspiranţi la ştiinţa ştiinţelor. Pentru Sică, muzica rock era un fel de tutun, nu hrană. Nici modalitate de protest, fiindcă îşi dădea seama de poncifele şi futilităţile divertismentului, numindu-le explicit. Mi-a zis că, în opinia lui, rockul a încetat să mai existe după Queen, ultima trupă care găsise ceva original de adus în domeniu. I-am propus, zâmbind, să asculte Dire Straits, apoi discutăm. N-am mai apucat. Primise aprobare să emigreze în SUA, unde a şi murit în atentatul de la World Trade Center, cel din 1992. Înainte să plece, mi-a transmis, prin amicul comun datorită căruia ne întâlniserăm, că aveam dreptate absolută cu Dire Straits: e bună şi îi place. Opinia lui m-a ridicat în ochii prietenilor rămaşi în ţară: să primeşti un „absolut” de la Sică valora cât un premiu oficial! Eu însă n-am simţit vreo elevaţie; diverse preocupări, practice şi prozaice, fără legătură cu arta, îmi consumau timpul.

Dar mă bucuram des de alte două albume Dire Straits: Communique, 1979, şi Love Over Gold, 1983. Mi le înregistrase cineva (pe bandă ORWO, stereo, viteza 19 ips), un fel de cadou pentru serviciile mele extraprofesionale. Rularea completă dura aproape o oră şi jumătate. Nu cred să fi învârtit de mai multe ori altă bandă pe magnetofonul Maiak, până când, un an mai târziu, am găsit să înregistrez (tot stereo, tot 19 ips) Frank Zappa – Joe’s Garage. Astea par fleacuri lipsite de semnificaţie? Oarecum vitale, fleacurile au irigat viaţa noastră, a generaţiei pentru care muzica rock însemna o ramură strecurată printre crăpăturile Zidului de-un copac invizibil.

Invizibil până când au apărut videocasetofoanele. Am avut acces liber la unul în 1985, iar anii următori am „cules” toate videoclipurile Dire Straits, începând cu Money for Nothing, adevărat succes paradigmatic, şi terminând cu Heavy Fuel, de pe ultimul album de studio, din 1992. (Caseta video Alchemy am cumpărat-o, bănuiesc, de la un tip din gaşca descrisă de Tofan şi Olaru.) Concertul pentru Nelson Mandela, din 1988, l-am tras în direct, fiind difuzat de televiziunea bulgară. Nici nu vreau să-mi amintesc pe cine am înjurat şi-n ce fel, privind la un ecran alb-negru evenimentul care barbota speranţa lumii întregi, mai puţin a ţărilor autoexcluse din umanitate!

Mark Knopfler, copilul unui emigrant maghiar cu origini evreieşti, s-a născut în Scoţia, s-a perfecţionat continuu în muzică, studiind la diferite facultăţi şi cântând în cluburi de la 15 ani, uneori cu fratele său, alături de care a înfiinţat trupa ajunsă celebră. Ziarist în tinereţe, compozitor inspirat şi chitarist cu stil unic (deşi unii îl consideră epigonul lui Bob Dylan sau J.J. Cale), Knopfler a încheiat activitatea de grup în momentul când n-a mai suportat presiunea mediatică specifică showbizului, inclusiv povara bogăţiei acumulate graţie talentului şi deschiderii către partea luminoasă a vieţii. Muzica lui, înregistrată în peste 20 de albume, solo, cu trupa şi-n colaborare, aduce de fiecare dată pacea şi seninătatea în sufletul auditoriului. Cred că n-am ratat niciun disc. Pe câteva, urechea lăuntrică încă le aude fără să le pun în player: riffurile răsună maiestuos, versurile captează, vocea netezeşte necazurile.

Melancolia înfrânge răutatea zilei şi pe albumul recent: One Deep River (2024, British Grove/ EMI). Audiţia repetată m-a trimis cu gândul la trecut, la prietenii duşi, la viaţa care curge ca un fluviu molcom, adânc şi necunoscut...