N-am avut ocazia să ascult Talking Heads cum trebuie (adică un album întreg) când erau pe val. Nici nu-mi amintesc unde sau când am auzit prima dată o piesă a new-yorkezilor care, din postura de outsideri ai clubului de outsideri CBGB, au subminat piaţa muzicală până au ajuns fruntea avangardei, obligând presa de specialitate şi publicul select să le pună eticheta art-school punks. Mi se pare, însă, că-i ştiu dintotdeauna. Ba mai mult, memoria afectivă îmi joacă un renghi plăcut şi inofensiv: cred că prin 1983-1984 am ţinut în mână discul de debut, din 1977, intitulat Talking Heads: 77. Este o piesă acolo, Psycho Killer, ce mă urmăreşte necurmat, întocmai asasinului Falconetti din serialul Om bogat, om sărac (transmis şi de TVR prin ’79-’80). Câteva „versuri” s-au impregnat cu obstinaţie într-o cută a creierului, încât mă întreb uneori dacă nu cumva în mine dormitează un posibil criminal, pe care eterna şi ancestrala mea lene îl împiedică să se manifeste:

Inutil să explic persistenţa refrenului ori să caut vreo logică în relaţia dintre mintea mea şi muzica neverosimilei trupe! S-au scris nenumărate pagini elogioase despre tipii şcoliţi într-o instituţie prestigioasă (Rhode Island School of Design), care au renunţat la perspectiva onestă şi anostă oferită de societatea tradiţional afaceristă, pentru a deveni muzicieni subversivi. Au fost trei colegi cu viziuni convergente: David Byrne (chitarist, vocalist, textier, ba chiar poet în mare măsură); Tina Weymouth (chitară bas) şi Chris Frantz (baterie). L-au cooptat pe Jerry Harrison la clape şi-au înregistrat un album, după câţiva ani de concerte în cea mai fertilă zonă artistică a oraşului considerat – sau recunoscut drept – capitala artei moderne în deceniul 1970-1980. Un album de referinţă, cotat cu 5 stele. Am deţinut cândva un exemplar, dar nu l-am păstrat. Cauza? Coperta colorată în roşu simplu îmi inducea sentimentul că văd steagul partidului comunist! Şi nu ştiu de ce, fiindcă nuanţa era diferită! Piesa care îmi plăcea la nebunie figura şi pe o compilaţie de hituri. Mi s-a părut suficient pentru colecţia mea.

În urmă cu vreo zece ani, ajutam un amic să vândă viniluri. Operaţiunea ne solicita ceva forţă musculară pentru transportarea în zona de târg a cutiilor cu plăci dintr-o camionetă parcată la stradă. Înşiram apoi cartoanele pătrate pe o masă lungă, sprijinită pe două capre de lemn, în aşa fel încât să se vadă titlurile şi numele artiştilor. Cum apărea din cutie vreun exemplar din :77, cum îl ascundeam cu un gest reflex sub alte discuri. Şi asta în ciuda faptului că muzica albumului îmi plăcea fără pic de îndoială sau de sastisire. Ascultam periodic versiunea în surround, pusă pe DVD-Audio în 2006. Prin 2009 găbuisem unicul exemplar importat în ţară, într-un magazin unde zăcea uitat. Tot acolo am găsit ulterior alte patru albume, tot DVD-Audio, şi am comandat un DVD cu filmul concertului din 1984, Stop Making Sense, regizat de Jonathan Demme. Ascultam albumele în surround şi nu mă săturam să le ascult, uluit de frumuseţea partiturii instrumentelor de percuţie, de inspirata dispunere pe şase canale a fluxului sonor, de vigoarea interpretativă rafinată şi de relieful obţinut prin codarea digitală Meridian Lossless Packing (MLP), care comprimă sunetul neaşteptat de veridic faţă de constrângerile capacităţii de stocare a discului de policarbonat.

Scuze pentru amănuntele tehnice, sunt reflexul anilor cheltuiţi cu descifrarea misterelor sunetului surround. Concluzia efortului meu s-ar putea subsuma titlului Road to Nowhere, de pe albumul Little Creatures, 1985. N-am să uit niciodată seara de octombrie când am văzut videoclipul, deşi nu reţin anul: 1987 sau 1988? (Sigur nu ’89). Combinaţia de filmări în decor natural şi studio este cuceritoare prin simplitate şi simbolistică. Dar ceea ce m-a captivat mai mult a fost partea de trucaje. M-am tot întrebat şi-am cercetat cum sunt făcute, până când, cu ajutorul PC, am reuşit şi eu asemenea isprăvi (le-am pus şi se pot vedea pe Youtube). Muzică n-am încercat să compun, oricâte programe PC am răvăcit, rătăcind printre ele ca politicienii noştri prin tranziţie. Ştiu că nu poţi cânta la un instrument fără să înveţi mai întâi cum să-l manevrezi. Chiar dacă mă situez în categoria umană numită punk, apartenenţa la generaţia Do It Yourself nu-mi stârneşte competenţa în orice domeniu. Nu încerc să fiu un cap vorbitor doar pentru că înăuntru pare să fiinţeze cineva dornic de a înţelege concepte noi şi de a manevra lucruri sau mecanisme cu funcţionalitate autonomă...

M-au bucurat mereu izbânzile artistice ale congenerilor. Concertul Stop Making Sense a avut/ are sens, cel puţin pentru mine: plăcerea. L-am revăzut în varianta 4K (2024, A24 Music), cu nişte secvenţe în plus, omise în ediţiile anteriore. Şi m-am bucurat iarăşi, ca întâia oară, simţind o împlinire greu de alungat.