În urmă cu trei luni am avut noroc de-un chilipir: ediţia jubiliară (50 de ani) a discului Over-Nite Sensation, înregistrat de Frank Zappa în 1973 pentru firma sa, DiskReet. E o cutioară cu 4 CD-uri şi un Blu-ray, plus cărticica de 48 de pagini: versuri, fotografii şi texte. O bucurie pentru fanii dedicaţi şi pentru ascultători ca mine, care nu se pot numi fani, ci admiratori de lungă durată, să zicem. Nu l-am ascultat la apariţie. Îmi lipseau „sursele” furnizoare de noutăţi rock şi cred că, la cei 17 spre 18 ani ai mei, n-aş fi înţeles mare lucru din ciudăţenia experimentelor şi din avangardismul celui pe care l-am numit, într-un articol de-acum trei decenii, „unchiul” Zappa. Mi se pare cinstit să recunosc: abia în anii ’80, când am intrat neoficial în clubul deţinătorilor de discuri Mothers/ Zappa, am priceput câte ceva din textele tipărite pe coperta interioară a vreunui LP imprimat în Olanda sau Iugoslavia. Ideile, critica socială, poveştile „sexplicite” şi fantasmagorice le-aş putea descifra numai dacă aş fi locuit în America. Lubricitatea muzicii s-a lipit de mine fără sfială şi întâmplător, într-o neuitată primăvară de radiotelegrafist militar, petrecută pe malul mării, lângă satul 2 Mai. Ascultam la staţia radio a bateriei de coastă vecine piesa Torture Never Stop, visând excitat, ca orice marinar stătut, la delicii carnale oferite contra cost de preotesele sexului liber în toate porturile planetei. Apoi, în ianuarie 1980, am auzit compoziţia care mi l-a impus definitiv pe Zappa în vârful muzicienilor contemporani: Illinois Enema Bandit. Ori de câte ori le reascult, simt aceleaşi furnicături fierbinţi, de gangster nostalgic obligat să se ascundă, deşi n-a încălcat legile statului ca să fie urmărit de hoarda poliţailor. Probabil, îmi zic, senzaţia se datorează împrejurării că a doua piesă, difuzată By request de Europa Liberă, am „tras-o” clandestin pe robustul magnetofon Maiak, mândria nesăbuitelor economii din salariu, la începutul deceniului satanic românesc, ale cărui nefaste urmări le resimţim şi azi.

Vinilul Over-Nite Sensation l-am găsit târziu. Ilustraţia copertei nu mi-a stârnit frisoanele unui coşmar adevărat (am destule altele). Ba, aş spune că muzica inclusă acolo mi-a transmis mereu o bucurie fără contur, asemănătoare plutirii în apa mării, la mijloc de vară. Ştiu şi de ce. Fiecare disc, fiecare piesă care mi se imprimă în memoria nonvolatilă (situată în inimă sau suflet, conform poeticii consumeriste) se leagă de un moment anume din viaţa mea. Am ascultat Over-Nite Sensation complet în august 1991, în preziua plecării la mare, înaintea evenimentelor de la Moscova ce-au culminat cu destrămarea URSS. CD-ul made in France, cumpărat pentru mine de un prieten care vizitase Germania, conţine şi albumul Apostroph (1974). Încă îl am: Today Croydon/ Zappa Records, versiune AAD remasterizată digital de Bob Stone, supervizat de FZ însuşi, pionier al înregistrărilor pe DAT şi al celor multicanal, rămase în proiect. Fără ca muzica „zappacită” să-mi trezească imediat vreo idee politică (apropo de ce se petrecea atunci pe Terra), mi-am apropiat-o cu patima căutătorului ardent de sens al vieţii. Nu eram aşa ceva, să fiu sincer! Dar estetica lui Zappa îmi inundase percepţia de vreun deceniu şi nutrea subconştient (folosesc termeni pretenţioşi?) cam tot ce am scris, inclusiv romanul Lia Mora. Nu mi-e clar cum anume m-a (con)dus muzica la proze, încă aştept un critic comprehensiv să aflu! Din fericire pentru acela, „producţia” mea artistică nu este imensă, precum a genialului chitarist, compozitor, regizor etc. Post-mortem, Zappa are o discografie mai întinsă decât cea publicată în timpul vieţii. Moştenitorii scot anual câte două-trei ediţii exhaustive. Şi nu „mulg numele”, cum se practică în alte cazuri. Orice nouă apariţie conţine bijuterii interpretative ce taie răsuflarea iubitorilor de autentic (FZ n-a cântat nicio piesă de două ori la fel), pe lângă variantele de lucru (numitele rough mix ori alternate tape). Aşa ceva se găseşte şi pe CD-urile din cutia nr. 127 de la Zappa Records, pusă în circulaţie în 2023 de Universal Music (companie mamut sub coapsa căreia s-a cuibărit şi mica fundaţie de familie lăsată de FZ urmaşilor).

Consider inutile niscai elogii epustuflante pe marginea celor 7 compoziţii cuprinse pe discul original, bine strunjite în surround Dolby Atmos de Karma Auger & Erich Gobel, care au primit acces autorizat la banda master pe 16 canale şi la versiunea quadraphonică mixată în 1973 la Paramount Studios de FZ şi Kerry McNabb, inginerul lui de sunet. Fotografiile pachetului de benzi iscă o melancolie cu gust amărui printre căutătorii vechiturilor valoroase...

Între colaboratori, nume de marcă: George Duke, claviaturi; Jean-Luc Ponty, vioară; Ruth Underwood, vibrafon şi percuţie; Sal Marquez, trompetă; Ralph Humphrey, baterie; fraţii Fowler, bas şi trombon. Frumuseţea muzicii e de necuprins în cuvinte. Ascultaţi-o. Eu tac.