Când am auzit prima dată sunetul instrumentului moog-synthesizer? Fără îndoială, atunci când, la Europa Liberă, s-a difuzat – a câta oară? – piesa din 1970, Lucky Man, a trioului Emerson, Lake & Palmer. Încă mai păstrez în memorie frăgezimea acelei după-amiezi de duminică petrecute în locul numit La fântână, şi iarba de pe malul apei cristaline ce curgea alene pe sub sălciile crescute la capătul din vale al pogonului nostru de pământ, cultivat cu porumb. Eram cu Nenea, cu vărul Filip, zis Pomană, şi cu Florică, vecinii alături de care am crescut străduindu-mă să ajung altceva decât ei, fără să fac mare brânză. Aparatul de radio Gloria, „bijuteria” lui Nenea, era pus pe coasta dealului, câteva sticle de bere se răceau în pârâiaşul fântânii, muzica ne trecea pe la urechi, noi discutam diversele ştiri auzite, eram tineri fără griji, nevoi, necazuri, dureri acute. Şi, deodată, soloul pe claviatură executat de furtunosul Keith Emerson la finalul piesei a umplut valea de-o tânguire asemănătoare cu a unui animal de pradă căzut în fundul prăpastiei, care amuşină inevitabila moarte. Mirarea noastră, provocată de cine sau ce anume genera mugetul neînchipuit de tragic şi, totuşi, melodios, a fost împrăştiată de Nenea, informat prin intermediul radioului ce-i funcţiona non-stop când la căpătâiul patului, când pe masa de lucru din laboratorul Staţiei de apă Găeşti (azi demolată). Incitat de numele ciudăţeniei, vărul Pomană a emis calamburul rămas celebru printre noi: „Aha, deci ăsta e Mug, sui-te-n zarzăr! Bagă la cutie, leatule!”.

Prima dată când am auzit muzică surround (de fapt, quadrophonic) a fost în 1980, la expoziţia americană de tehnică şi instrumente din domeniul versatil, definit cu vocabula entertainment. Am prins, om norocos, o zi din câte a stat deschisă în Bucureşti. Nu mai ştiu cum nimerisem acolo. Jumătate de sferă închidea, sub o cupolă transparentă, ca de OZN, spaţiul împărţit în habar n-am câte camere, cu sau fără uşi. O încăpere mică, dominată de pupitrul maestrului de ceremonii, validat ulterior ca DJ, era plină de aparatură ce, multora, ni se părea din zona SF. M-am chiorât la magnetofonul (profesional?) pe 4 piste (deducţie ulterioară), încărcat cu role de 26 cm diametru, m-am jucat puţin la claviatura unui mini-moog-synthesizer şi am ascultat la cele 4 turnuri de difuzoare (să fi fost boxe monobloc?) versiunea dată de japonezul Isao Tomita lucrării pentru pian a rusului Modest Musorgski, Tablouri dintr-o expoziţie. Probă pentru virtuozi, mai cunoscută în varianta lucrată de acelaşi trio englez, Emerson, Lake & Palmer, Pictures at an Exhibition este considerată, indubitabil, o capodoperă de expresivitate, fiind aproape obligatorie în discoteca oricărui iubitor al rockului, pe la jumătatea anilor ’70. Tomita se apropia de 50 de ani ca vârstă şi cucerise notorietate planetară. Lipsit de „surse”, abia aflasem despre el, niponul fiind un interpret-compozitor mai degrabă pe gustul elitelor, al tipilor cu oarece educaţie muzicală. Noi, disco-punkeri de provincie socialistă, ce pretenţii să ridicăm? Mă amuză şi acum reacţia celor înghesuiţi lângă mine în mini-clubul american: cât a ţinut piesa Ballet of the Chicks in Their Shell, ne-am răsucit în jurul propriilor noastre picioare, căutând pe jos, contrariaţi că nu-i găsim, puii care, tocmai ieşiţi din găoci, alergau de colo-colo, nevăzuţi...

A fost o experienţă de neuitat, dacă mi-o amintesc după mai bine de 44 de ani. Nu şi una de cotitură pentru destinul meu, aşa cum fusese pentru Isao Tomita audiţia albumului Switched-on Bach, semnat de Walter Carlos în 1968, disc de referinţă pentru posibilităţile sonore ale instrumentului electronic încă nenumit moog-synthesizer. Născut în 1932, cu instrucţie şi carieră de compozitor atestat de muzică pentru filme, teatre şi televiziune, Tomita a sesizat (ca şi Giorgio Moroder cam în aceeaşi vreme, dar din altă perspectivă) deschiderea culturală şi creativă operată de invenţia doctorului Robert Moog, una dintre minunile definitorii pentru space age, probabil perioada cu cele mai mari descoperiri paşnice din istoria întregii omeniri (nu a unui popor singular). De atunci, din 1980, Tomita a devenit pentru mine un artist esenţial, ale cărui opere le colecţionez în orice format accesibil. Sunt destule în circulaţie, oficiale şi bootleg: viniluri, casete audio, DVD-Audio, SACD, blu-ray. Într-o vreme strânsesem pe benzi de magnetofon cele mai importante titluri: Snowflakes are Dancing, Pictures..., Firebird, Planets, Bolero, toate fiind interpretări, cu arsenal electro-sintetic imens, ale partiturilor clasice de muzică simfonică semnate de Ravel, Debussy, Stravinsky sau Gustav Holt. Azi, mulţumită unui prieten generos, le am pe viniluri fabricate în Japonia, socotite a fi impecabile din punct de vedere tehnic.

Dar tehnica este secundară, pentru că Isao, ca niciun alt şaman al ultimului sfert de veac XX, a ştiut să ne bucure sufletul cu ajutorul circuitelor electronice.