Se întâmplă câteodată ca, pregătind textul pentru această rubrică, să n-am nicio idee principală. Nu din pricină că mi-ar fi secat creierul de cuvinte, aşa cum seacă fagurele după ce s-a scos mierea, nici fiindcă inima îmi dă pe-afară de senzaţii şi sentimente insuportabile (cum s-a petrecut acum vreo doi ani, când am renunţat la o rubrică săptămânală ca să nu mă îmbolnăvesc mai grav decât mă chinuia virusul ce speriase mapamondul). Explicaţia e simplă: despre piesele unui disc, inspirat compuse şi perfect înregistrate, nu prea mai e nimic de spus. Cel mult fraze convenţionale, de genul: muzica este reprezentarea ideală a Universului, prin definiţie suficient sieşi, complet şi inexpugnabil; este ca o sferă din cel mai uimitor material cunoscut, înăuntrul căreia – deloc paradoxal! – viaţa se manifestă sub formă de microorganisme ce provoacă stupoare când se dezvăluie oamenilor de ştiinţă, cercetători aplicaţi sau curioşi mânaţi de spirit aventuros. Ori poate că e o gaură neagră ce absoarbe totul din jur, fenomen descoperit teoretic prin ecuaţii acum mai bine de-o sută de ani de astronomul german Karl Schwarzschild şi atestat prin observaţii de ultimă oră de fizicienii care au pus în funcţiune LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory). De atâtea ori cădem în muzică la fel ca sistemele solare în misterioasa bortă şi ieşim de acolo în altă stare de spirit decât am intrat, păstrând aparent aceeaşi formă corporală. Sau nu ieşim deloc!

N-am scris acest paragraf din lipsă de inspiraţie. Nu-i cel mai deştept, recunosc; e doar consecinţa repetatelor audiţii ale discului Resonance, compus, aranjat, produs şi înregistrat de Boris Blank în studiourile Yello, mixat Dolby Atmos în studiourile msm, distribuit sub licenţa firmei IAN Records (2024). De-ar fi să votez în vreun juriu de premiere, l-aş alege discul anului, fără cea mai mică ezitare. Melanjul de arpegii diafane şi ritmuri profunde, obţinute electronic, greu de refutat dacă ţi s-ar confirma că sunt venite din galaxii depărtate, are consistenţa emoţiilor generate în spaţii atent construite ca să stimuleze stări psihice imposibile. Niciuna dintre neobişnuitele visări şi trăiri nu-i alimentată de concupiscenţa notorie a drogurilor prezente în lumea muzicii rock, pe cât de folosite, pe-atât de blamate. Dacă scotociţi după modalităţi de evadare din purgatoriul mundan, una simplă şi sănătoasă mi se pare ascultarea muzicii. Iar discul Resonance oferă pilula perfectă.

Propoziţia precedentă trebuia să încheie maiestuos textul. Cititorul are însă dreptul la câteva informaţii despre muzicianul care mi-a gâdilat într-un mod plăcut centrul nervos al fericirii absolute. Boris Blank este jumătatea (şi autorul compoziţiilor) duoului elveţian Yello, înfiinţat în 1978 şi afirmat, prin câteva hituri mondiale, ca grup cult electro-pop. Celălalt tip din duo, Dieter Meier, este responsabil cu versurile şugubeţe, rostite uneori într-o cadenţă care l-ar face invidios şi pe cel mai năbădăios rapper nigga. Într-un concert berlinez, fanii afişau o pancartă cu numele Bach, Beethoven, Bartok Blank. Meier spune despre compoziţiile lui Blank: „Boris lucrează ca un pictor care începe să picteze o floare în colţul din dreapta, jos, al pânzei, avansând încet. Şi, după câtva timp, deodată iese o cămilă de-acolo...”. Evident, este o persiflare afectuoasă. Născut în 1952 în Zürich, fără pregătire muzicală (a fost şofer de camion!), neştiind să cânte la vreun instrument, Boris Blank a inventat o seamă de artificii, jucării şi metode ce ţin mai mult de electronică decât de muzică. Afirmă despre sine că este constructor, nu compozitor de muzică. Spusa lui pare să traducă un mic răsfăţ autoironic, dacă n-ar avea o mare doză de adevăr şi acoperire în producţiile realizate. De pe la jumătatea anilor 1970, a face muzică a devenit o îndeletnicire accesibilă oricui, cu ajutorul mijloacelor facile standardizate, analogice sau digitale, hardware & software. Biblioteci de sunete se găsesc din abundenţă (pionier al loop-urilor, Blank a creat nenumărate pentru discurile sale), programe de asamblat se inventează sau se upgradează periodic (unele devin automate, precum AI) – ce mai trebuie ca oricine să ajungă „faimos şi bogat”, ca tot rockerul încărunţit în rele?

Mai trebuie ceva infim, inefabil şi volatil: talent! În domeniul muzicii, talentul include simţ ritmic, armonic, melodic şi alte flecuşteţe ce nu se deprind la nicio şcoală, nu sunt cuantificate de nicio instrucţiune computeristică, nu sunt atestate de nicio instanţă umană. Tehnica şi instrumentele prin care se exprimă un artist se schimbă la fiecare generaţie, uneori şi mai repede. Sufletul, simţirea, sângele indivizilor trăitori la un moment dat pe planetă nu se pot imita, nici simula, nici înlocui.

Oare? Cred că aş proba o indelebilă opacitate dacă aş susţine astfel de idee. Nu doar că avansul tehnologiei sfidează orice previziune; însăşi omenirea e suficient de imprevizibilă ca să faci previziuni!