Exil fără împărăţie

Luna noiembrie a anului trecut mi-a adus patru discuri ale unor muzicieni cu îndelungată experienţă şi destulă notorietate în peisajul rock românesc, domiciliaţi în străinătate. Îi enumăr în ordinea descrescătoare a vârstei: Costin „Petry” Petrescu (Franţa), Luca „Bubu” Marius (Canada), Josef „Ioji” Kappl (Germania) şi Ion „Nuţu” Olteanu (Suedia). Puţini sunt iubitorii rockului de la noi (şi nu mă refer la cei de-o anumită vârstă, zisă bătrâneţe, fiindcă ei se consideră veşnic tineri!) care să nu le ştie numele şi isprăvile, cu toate că tuspatru au plecat din ţară de multă vreme şi aproape că s-au pierdut în lumea largă. Am scris „aproape s-au pierdut” cumva din inerţie; îmi dau seama, la o exigentă recitire, că aceste cuvinte pot fi dureroase pentru oricare dintre cei vizaţi. Cer scuze şi lor, şi cititorului atent la nuanţe. Îndreptăţiţi fiind, toţi patru au părăsit ţara în condiţii critice pentru destinul personal. Dar şi destinul patriei era la fel de critic, măcar că în acele vremuri o parte dintre responsabilii cu mersul statului se prefăceau convinşi când îl proclamau ideal şi, călări pe situaţie, biciuiau un Pegas jigărit, considerat bidiviu!

Nu pot evita legăturile complicate dintre situaţia din ţară şi viaţa rockerilor exilaţi, acum când istoria (uitată de mulţi) pare că se joacă iarăşi cu soarta celor care s-au născut în România şi supravieţuiesc greu, aici sau printre străini. Toţi cei patru au trăit o mare dezamăgire, chiar o traumă provocată de smulgerea din mediul familial şi ruperea de publicul care îi iubea. Fiecare a scris câte o piesă ce evocă tragedia. De la prima ascultare m-a copleşit un sentiment insuportabil de durere, deşi eu n-am trecut graniţele nici măcar în vreo excursie. Muzicienii nu vorbesc explicit despre ceea ce-i inspiră, îi preocupă sau îi obsedează. Nuţu Olteanu, în Dunărea Delta Blues, pare să-şi povestească viaţa, nu să jelească despărţirea de plaiurile valahe. Dar e suficient să auzi riffurile iubitei sale chitări – şi te spintecă până la ultima fibră a sufletului amărăciunea pe care numai blues-rockul de autentică vibraţie o produce. Distihul final e revelatoriu: „Mississippi, Delta ta/ niciodată n-o să aibă atâta blues ca Dunărea!”. Vocea lui Nuţu, inundată de nostalgie, transmite ceva ce cuvintele nu pot transcrie, oricât le-aş răsuci.

La fel se întâmplă şi cu piesele lui Marius Luca. El a optat să cânte de unul singur, acompaniat de chitările sale acustice şi electrice, de muzicuţă şi de alte instrumente bine temperate în studioul canadian unde a lucrat aproximativ cinci ani să-şi vadă dublul LP încheiat. Mult afectat de situaţia social-politică din ţară, Luca a reluat texte vechi, le-a adaptat la contextul actual şi le cântă cu sinceritate dezarmantă. Rezultatul? Un folk-rock ce aminteşte mişcările de protest americane din anii 1960, mişcări compromise la noi de gargara păunesco-flăcăristă din „epoca de aur” a ceauşismului. Miza lui Marius Luca este, dincolo de „mesaj”, orchestraţia. Suprapunerile de pasaje chitaristice, coloratura de fundal, inserturile neacademice dau senzaţia că asculţi un adevărat ansamblu simfonic, nu un singur solist care ţine să demonstreze cum se poate face muzică de foarte bună calitate într-un gen considerat desuet sau minor.

Josef Kappl e compozitor şi basist de rock clasic sau tradiţional, consacrat de activitatea în trupa Phoenix. N-a avut parte de onorurile cuvenite şi meritate, iar eforturile lui din ultimii ani încă nu i-au adus statutul de nume de referinţă în showbizul românesc. Piesele albumului său sunt reluări din repertoriul Phoenix ori fragmente din opere neterminate, cum ar fi legendara Meşterul Manole. Amărăciunea lui Kappl transpare în compoziţia Viaţa în boxă, un soi de exorcizare a momentelor chinuitoare trăite în aventura fugii spre Vest, ascuns, împreună cu ceilalţi membri ai trupei Phoenix, în cutiile difuzoarelor. Inutil de precizat că boxa era ţara, închisă între graniţe la 1977, de unde scăpa cine putea.

Discul lui Costin Petrescu este o realizare avangardistă în peisajul audiofil contemporan. Original, atractiv, plin de sonorităţi ancestrale culese din mai multe culturi şi prelucrate software, Axma Dreams este compus, orchestrat şi interpretat integral de multivalentul artist (arhitect, scriitor şi muzician în egală măsură). Producţia personală nu-i scade cu nimic valoarea muzicală, dar nici nu-l ajută la promovare. Cât sunt eu de informat în domeniu, n-aş fi auzit de acest disc dacă nu mi-ar fi fost semnalat de prieteni. Mă străduiesc să-i fac „reclamă” din convingerea că merită, fiind o sclipire singulară într-un domeniu banalizat prin conformism.

Ajuns aici, nu-mi pot stăpâni furia: atâţia rockeri din România au emigrat în perioada comunistă, ratându-se în străinătate, schimbându-şi profesia sau căpătuindu-se ca instrumentişti talentaţi, în timp ce publicul nostru era supus unei propagande naţionalist-fudule, ale cărei „roade” se văd azi pe ecranele tiktokate!