Omul complet al DJ-imii române

Numele lui este Andrei Voiculescu. Cine ascultă muzică rock în România n-ar trebui să aibă nevoie de alte explicaţii ca să fie de acord cu parafraza mea. Imaginea lui Voiculescu în peisajul muzical autohton ţine de un fel de miracol, cu atât mai mult cu cât a lipsit din ţară vreo două decenii. Dar a fost atât de prezent pe undele scurte ale Radio Europa Liberă, încât vocea, numele şi munca sa au depăşit stadiul activităţilor oarecare, persoana lui putând fi onorată cu orice decoraţie care răsplăteşte meritele culturale ale elitelor consacrate. Fără pic de îndoială, ceea ce a făcut Andrei Voiculescu pentru rockerii români aflaţi sub cnutul ceauşismului se cheamă fapt de cultură. O cultură underground într-o perioadă ieşită din chinga definiţiilor scandaloase şi poziţionată în topul afacerilor aducătoare de bani şi de distracţie. Însă asta e altă discuţie.

Banii şi distracţia erau – şi sunt – motoarele meseriei de disc-jockey, prescurtat DJ. Pentru unii a fost un hobby trecător, cum exemplifică profesorul universitar Adrian Cioroianu. Pentru foarte mulţi este o chestie facilă, efemeră ca noaptea de amor cu piţipoanca agăţată pe ringul de dans. Trecători prin viaţă ca raţa prin baltă, tipii aceştia au fost eliminaţi din branşă nu atât de propriile prostii înfumurate, ci de absenţa unor criterii profesionale clare. Andrei Voiculescu le-a avut, fără să facă din ele un port-drapel strident, şi le-a susţinut permanent, indiferent cine i-au fost „patronii” care l-au plătit (uneori mai bine, uneori deloc – chiar şi la Europa Liberă!). Consecvenţa în principii, ca şi intoleranţa la abuzuri, nu sunt mofturi „deontologice”, cum s-ar putea crede, ci sunt înscrise în ADN, s-ar zice. Le ai sau nu. Andrei a moştenit un caracter dârz, neînduplecat, deseori nesuferit. Bunicul său a fost Vasile Voiculescu, medicul scriitor binecunoscut, închis pe nedrept, cu opera greu repusă în circulaţie după moarte. (Şi ce operă impresionantă!) Tatăl lui, medic şi el, era impecabil pregătit cultural şi a rezistat con brio nenorocirilor aduse clasei sale de regimul comunist. Alcătuiau o familie de bărbaţi normali, nu eroi (cum ar fi spus Paul Goma). Ştiau bine ce înseamnă munca, respectul, cinstea, credinţa creştină. Erau hotărâţi să-şi facă datoria în ciuda tuturor adversităţilor. Nu ezitau să lupte pentru drepturile cuvenite. Înfrângerile nu i-au copleşit. „Brazii se rup, dar nu se îndoiesc”, vorba altui bărbat din acele vremuri, Ion Gavrilă-Ogoranu.

Andrei nu s-a războit doar cu sistemul comunist, ci şi cu birocraţia americano-germană de la Europa Liberă (imbecilitatea n-are graniţe!). Tribulaţiile sunt consemnate în cartea Records of my Life - amintiri în interviuri cu şi despre... (Editura Art, 2024). Şi sunt destule, ca să ne piară iluzia că lumea asta e cel mai bun loc de trăit, indiferent de ţară sau sistem social. (A se vedea la pagina 107 constatarea că în SUA era cumva la fel ca-n România, prin 1978!) Voiculescu nu merge cu reflecţiile negative atât de departe. Află mereu soluţia potrivită să treacă peste orice impediment, iar forţa sa provine din educaţie, din dorinţa perfecţionării în meserie, din rigurozitatea cu care şi-a făcut emisiunile şi din altruismul inerent firilor superioare. Din ocupaţia de DJ, considerată de „nişte serioşi” glumă, nebunie tinerească, pierdere de vreme, el a făcut o meserie ale cărei reguli nu erau scrise în vreun statut, ci doar în deprinderile fiecărui ins înhămat la asemenea treabă. A transformat un hobby în profesiune şi asta i-a dat posibilitatea să simtă plăcere muncind, nu stresul majorităţii oamenilor nimeriţi pe-o traiectorie greşită a vieţii. Altfel, deşi bărbat cu succes la femei, a fost un om decent, care se îmbrăca elegant, deloc fistichiu. Iubitor de artă religioasă, şi-a păstrat cu sagacitate suvenirurile moştenite, le-a înmulţit, le-a cărat în diverse domicilii. Retras în Bucureşti, după ce a recuperat casa străbună, a amenajat-o ca pe un mic muzeu, spre bucuria oaspeţilor aleşi.

Centrul casei e plasat în camera cu viniluri, casete, CD-uri şi „scule” audio. Maniac al sunetului, Voiculescu şi-a uimit vizitatorii cu aparatura, conştient că nu poţi face emisiuni bune fără tehnică adecvată. (A se vedea lupta dată la R.E.L. pentru obţinerea unui pupitru nou de mixat, nu vechitura adusă din Mexic de cine ştie ce tembel birocrat!) Redactor muzical invitat să meargă la concerte, n-a abuzat de facilitatea oferită, ba chiar a refuzat să-şi compromită ţinuta şi prestigiul (vezi cazul interviului pe care n-a vrut să-l mai ia trupeţilor de la Rolling Stones – paginile 90-91). În definitiv, Andrei Voiculescu a avut – şi are – structura unui nobil de orientare liberală. (Mai este un Andrei cu aceeaşi structură, tot DJ – Partoş pe numele lui; interviul consemnat între paginile 201-219 lămureşte.)

Cartea e îmbogăţită cu extrase oficiale, fotografii şi ilustraţii. N-am înţeles opţiunea pentru titlul în engleză, parcă merita altul.