Enunţul din titlu are mai multe variante în engleză: Blues is a Healing, Blues is a Healer, Blues is The Healer etc. Eu am optat pentru aceasta cu valenţe mai puţin intruzive şi, parcă, mai cuprinzătoare. Motivul e personal: într-o dimineaţă de iarnă, după câteva zile deprimante de spitalizare, am dat peste un album de blues pe care nu-l ascultasem: Louisiana Red & Carey Bell – Brothers in Blues, 1993. Nu este unul dintre discurile de referinţă ale genului, nici măcar ale fiecărui interpret în parte. Chitaristul Louisiana Red (Iverson Minter pe numele lui adevărat) face parte din a doua generaţie de bluesmeni cu audienţă şi oarecare succes internaţional pe la jumătatea anilor 1960, când fenomenul numit „British Blues Invasion" a spart barierele artificiale dintre popoare diferit colorate şi cu dezvoltare socio-culturală nesincronizată (vezi teoria lui E. Lovinescu spre lămurire). Atunci s-a eliberat energia unor categorii umane socotite inferioare, deşi erau mai degrabă precare economic. Ce-a ieşit, se poate observa urmărind orice documentar istoric onest.

Bluesul e un gen de muzică în care implicarea personală a interpretului înseamnă totul. Mulţi simulează fără probleme; ei sunt lăutari, nu bluesmeni. Fiecare cântec bun (nu doar de blues) conţine o poveste veridică, inventată sau reală. Dacă omul care o spune mimează, cântarea e doar o modalitate de a face nişte bani. Ascultătorul poate fi păcălit, dar conectarea lui la esenţa vindecătoare a muzicii e superficială, încântarea e temporară. Uitarea înghite fără milă efortul cântăreţului, iar viciile îi devorează banii adunaţi. Însă şi receptorul trebuie să fie – ca să zic aşa – prezent în câmpul magico-melodic, altfel „nu aude" nimic, nefiind totuşi surd. Când ascult blues, nu sunt capabil să-mi distribui atenţia şi spre altceva. Inima îmi bate concomitent cu bateria, mintea alunecă pe căile interstelare trasate de solourile chitării, pulsaţia basului unge rănile sufletului, iar vocea omului care îşi deapănă durerea şterge durerea mea, fizică sau sufletească. Efectul „tratamentului" durează diferit ca timp, însă are eficienţă garantată, dacă momentul „administrării” e cel potrivit. Aşa se face că unele albume (celebre, de altfel) au trecut pe lângă urechile mele precum acceleratul prin gara Dâlga, vorba neuitatului Mircea Nedelciu.

Viaţa lui Louisiana Red nu lasă loc de nicio îndoială că bluesurile sale vin dintr-o experienţă dură, cum puţini din leat au avut parte. Mama lui a murit la o săptămână după ce l-a născut pe o plantaţie din Bessemer, Alabama, în 1932. Tatăl a fost linşat de Ku-Klux-Klan, când copilul avea 5 ani. Crescut mai mult pe străzi decât de bunică, a trecut prin orfelinate şi şcoli de corecţie, până s-a înrolat în armată şi a luptat în Războiul din Coreea. A învăţat singur să cânte la chitară şi muzicuţă, a intrat în anturajul consacraţilor Muddy Waters sau Jimmy Reed, a făcut înregistrări pentru firme precum Chess ori Roulette, a participat la festivaluri şi mişcări sociale, fără să atingă nivelul de notorietate necesar statutului de artist universal recunoscut. Astfel că pe la jumătatea anilor 1970 s-a stabilit în Hanovra, Germania, unde a imprimat alte discuri şi, probabil, a trăit liniştit, rafinându-şi bluesul. Întâlnirea cu muzicuţistul Carey Bell a fost perfectă pentru obţinerea sunetului optim. Piesele au savoarea melodiilor tărăgănate din Sud, inscripţionate pe discuri de ebonită în anii 1920, când a fost primul boom al bluesului. Albumul celor doi s-a „învârtit" în playerul meu trei zile la rând, eliberându-mă cu discreţie şi delicateţe de stările negative acumulate într-o perioadă facil de socotit dificilă. N-a fost singurul.

I s-a adăugat pachetul editat de Rhino – 4CD, 2 blu-ray – care conţine câteva ore din cele două zile (sau nopţi) de concerte organizate de fundaţia lui Eric Clapton în beneficiul Centrului de recuperare a rockerilor junkie, situat în Antigua: Crossroads Guitar Festival 2023. Iniţiativa lui Clapton are deja o vechime de două decenii şi, repetată la fiecare 3 ani, a devenit un eveniment de succes, ca tot ce-a făcut chitaristul. Spectacolul (despre care prezentatorul Bill Murray glumea că s-ar putea să fie cel de pe urmă) s-a ţinut în Crypto Arena din Los Angeles, în 23 şi 24 septembrie 2023. A reunit mai multe generaţii de chitarişti, mai toţi „vrăjitori” ai bluesului. Scriu „vrăjitori” fiindcă destui îşi permit divagaţii şi „deraieri" de la şabloanele clasice, obişnuite realizărilor pretins pure. John McLaughlin, Santana, Taj Mahal, Jimmie Vaughan, Stephen Stills, Sonny Landreth, Gary Clark Jr., Joe Bonamassa, Eric Gales, ZZ Top, Robert Randolph şi mulţi alţii transpun în sunete bine controlate cu aparatură de ultimă generaţie sentimentul de comuniune şi de compasiune pe care bluesul l-a evidenţiat încă de la începuturi. Latura mondenă n-a diluat impresia sănătoasă. Dimpotrivă. Pentru că bluesul asta e: vindecare, bucurie, viaţă.

Cu finalul mereu amânat.