Generaţia de aur a rockului românesc

Am ezitat îndelung să folosesc această formulă, conştient fiind de ambi­guitatea inclusă în (sau indusă de) sintagma „generaţia de aur”. Semnificaţia pozitivă i-a fost tocită de întrebuinţarea exagerată în publicistica sportivă, cu trimitere la fotbalişti. De la uzură i se trage şi nuanţa peiorativă, legată de epoca ceauşistă (cacofonia o defineşte perfect), când propaganda oficială nu se ruşina de nimic şi proclama minciuna fără să-i pese de realitate sau de efectul asupra viitorului ţării. (Rezul­tatul se vede azi şi doar orbii îl contestă.) Totuşi a existat o generaţie de vârf în rockul românesc. Meritele ei trebuie amintite, slăbiciunile relevate şi discurile ascultate. Dacă sunt acele discuri! Pentru că – ştie oricine! – muzica se păstrează pe suport adecvat, fie disc de vinil, fie bandă magnetică, compact disc sau blu-ray. Ori, mai nou, online pe vreun site de specialitate. Amin­tirile, partiturile, afişele sau cronicile unor concerte nu reproduc muzica; eventual incită la ascultare. Iar unele trupe au înţeles foarte bine mecanismul. Exemplu ideal: Rolling Stones. „Mumiile” scot la iveală înregistrări din specta­cole ţinute peste tot în lume. Şi au cu ce se lăuda!

Ce oferă trupele sau firmele româneşti împătimiţilor de rock, în caz că s-ar găsi destui curioşi printre audiofilii ultimei generaţii, animaţi de modă sau de imprevizibilul spirit recuperator? Uşor de socotit: realitatea e săracă! Ştiu doar doi oameni care se străduiesc, amane­tându-şi avutul, cheltuindu-şi sănătatea şi sacrificând oportunităţi de altă natură, să recupereze, să restaureze şi să editeze pe disc de vinil muzică românească din zona jazz-rock. Unul şi-a făcut din asta scopul vieţii: Remus Miron, alias DJs Techno Conference. (Fiindcă nu-şi dă importanţă şi refuză lauda, îi respect dorinţa: aici tac despre munca lui!) Împinse de firavul curent retro, puţine nume consacrate caută să readucă în atenţie isprăvile tinereţilor, fără să dea senzaţia că e mai mult un moft decât o preocupare serioasă. Bănuiesc de ce: cântăreţul român de rock, la fel ca majoritatea congenerilor săi din lumea largă, crede că doar „zahărul halit acum” contează, restul e prăjitură pentru nostalgici. În mai mare măsură decât alţi artişti, nu fără îndreptăţire, muzicienii apreciază dictonul carpe diem! şi-l pun în practică din plin. Ei ştiu bine că momentul lor (glorios ori nu) trece repede, gustul publicului fiind mai volatil decât absintul.

Însă istoria e capricioasă. Nestematele n-au termen de valabilitate, nu expiră când vrea un negustor sau altul, „ci-şi păstrează pururi harul şi verdeaţa/ taina şi dulceaţa...”, cum sună versul renumitei Invocaţii scrise de Şerban Foarţă pentru Phoenix. Numele trupei Phoenix ar trebui să garanteze generaţia pomenită în titlu şi să se (re)găsească pe lista celor trei LP-uri editate în 2024 de DJs Techo Conference, în seria Romanian Sounds Unearthed. Nu se găseşte. Motivul? Piesele cuprinse în setul #7, ca şi restul din serie, n-au apărut pe discuri, casete ori benzi în forma restaurată propusă de curator şi acceptată de muzicieni. Mai mult, unele piese sunt masterizate pentru prima dată, trupele înseşi fiind uimite – acum, la ascultare – că au fost capabile de asemenea performanţă, cu scule de toată jena. Benzile înregistrate în concerte sau prin studiouri provinciale de radio au zăcut ani şi ani în condiţii greu de acceptat, rezistenţa lor fiind miraculoasă.

Numele adunate nu spun multe ascultă­torului obişnuit de azi: Quadrant, Transfer, Post Scriptum, Experimental Quartet, Experimental Grup 74, Experimental Q2, Curtea Veche nr. 43, Mircea Florian, Eugen Tunaru, Sonic, Sfinx & Harry Coradini, Modal Q, Nimbus, Eugen Gondi Trio, Ethos, Ora locală, Ion Baciu jr. Trei trupe fac plinul altor albume din seria RSU – Experimental, Modal, Ethos. Două nume încă strâng public în locaţii elevate – Ion Baciu, Mircea Florian. Toate se circumscriu ariei de jazz-rock-progresiv, ale cărei vibraţii novatoare din Occidentul deceniului opt se insinuau cu subtilitate dincoace de Cortina de fier, croită să facă din Est un teritoriu suveran, obricit sub umbra marelui urs, vorba altui cântec Phoenix.

Albumele stârnesc regretul că trupele noastre n-au reuşit să imprime profesional muzica visată, pentru care, uneori, n-aveau nici scule. Îmi amintesc o fază dintr-un concert Curtea Veche nr. 43 (le-am fost fan şi roadie temporar!), la Sala Floreasca din Bucureşti: Sorin Chifiriuc, enervat că amplificatorul nu funcţionează cum trebuie, s-a apucat să-l repare... cu picioarele! Purta nişte saboţi cu talpă groasă de lemn şi, într-un fel de disperare, a izbit cutia amplificatorului până când lămpile afectate s-au autoreglat ori... speriat (sic!), şi-au pâlpâit apoi acceptabil. Ce frumuseţe de album putea să înregistreze trupa, legenda generaţiei!

Fără stridenţe, ilustraţia copertei, grafica broşurii, notele explicative în engleză vizează un public mai larg decât cel autohton. Aşa se face!