Miraj

O frântură de strofă mi s-a învârtit în memorie ani şi ani după ani, cum se învârteşte frunza în bulboana pârâului de munte ce-şi taie drum printre maluri stâncoase şi saltă zglobiu peste pietre nevăzute. Când oare am auzit prima dată piesa Dialog, a trupei orădene Miraj? Să fi fost la vreo „manifestare culturală” scăpată spre public în anii 1970, încă suportabili la nivel individual? TVR transmitea pe programul II nişte emisiuni pentru tineret, chinuite şi ciuntite, dătătoare de iluzii că merită să ne trăim viaţa atât de ştiinţific planificată. Să fi fost vreo emisiune pe programul 3 al radioului naţional, prezentată de careva din treimea florală inubliabilă – Florin-Silviu Ursulescu, Florian Lungu sau Florian Pittiş? Nu mai ştiu. Sigur e că pe 1 martie 1975 am fost la concertul din Palatul Sporturilor şi Culturii (Sala Polivalentă din Parcul Tineretului, în preajma căreia şi eu plantasem un copac). Locuiam în apropiere, la Hotel Nefa (aşa alintam căminul de nefamilişti al întreprinderii ce ne gira liceul). Şi nu scăpam evenimentele rock, pop, jazz ţinute acolo, chiar şi nesăbuitele Cenacluri Flacăra, pista de lansare a binecunoscutului poet-porc-zburător... Eram tineri şi, cu stomacuri sănătoase, înghiţeam orice, neavând prea multe oferte dintre care să alegem. Şi fredonam cele două versuri simple, neuitate atâţia ani: „Du-mă-ncet înapoi/ vreau să fac un ocol...”.

„Un ocol...” De ce oare voia să facă ocol rockerul cu frunte înaltă, cu plete satinate, cu eşarfă albă în jurul gâtului, ţanţoş proptit dinaintea microfonului? De ce nu scrisese „Vreau să scap de-amândoi”? Sau altă frază cu înţelesul di(stri)buit pe niveluri diferite? Va fi primat simţul melodic al compozitorului, iar cuvintele au slujit ca suport pentru instrumentul voce (poate cel mai important în muzică). Compusă în 1974, piesa Dialog figurează şi pe compilaţia Formaţii de muzică pop (II), editată la Electrecord pe la jumătatea deceniului opt. Mărturisesc: uitasem că e acolo! Am aflat din biografia scrisă englezeşte în booklet-ul discului Miraj, numărul 8 din seria Romanian Sounds Unearthed (2024). Un exemplar din compilaţie este prezent şi în raftul discotecii mele, dar aterizează rar pe platan, din motive uşor de bănuit.

Succes în epocă, Dialog îşi păstrează atractivitatea şi-n ziua cea de azi, de primăvară înşelătoare şi rece ca un război mincinos. Vorbesc de linia melodică, de ritmul tobelor şi de pulsaţia basului, condimentate cu viguroase, deşi scurte, solouri de chitară electrică. Timbrul lui Alexandru Szabo, chitarist, textier şi vocalist nu este unul dintre cele care au căpătat mare notorietate în rock. Dar susţine perfect lirica de bună calitate şi, mai mult decât orice, se ţine minte! Iată cazul meu: mai bine de jumătate de veac, în care nu puţine glasuri rock voi fi auzit, am uitat alte melodii ale formaţiei, am uitat chiar titlul acestei piese, am pierdut numele Miraj (l-am confundat cu al grupului Statuar!), însă vocea şi incipitul „Du-mă-ncet înapoi...” nu mi-au dispărut din... Era să scriu din memorie sau creier, însă banalitatea formulării trebuie combătută: inima (sufletul) reţine ce este cu adevărat important!

Trupa Miraj s-a înfiinţat în 1972 la Oradea, oraş cosmopolit, aproape la fel ca Timişoara (capitala rockului românesc în acei ani). Alături de Szabo erau: Şerban Lupu, chitară, Gheorghe Ivan, bas, Cornel Ungur, tobe, Vasile Foica, flaut. Puţin mai târziu a venit şi Viorel Repciuc, chitarist virtuoz, care putea face o carieră admirabilă dincolo de graniţă (el şi-a construit propriul combo, Statuar, fără să plece definitiv din Miraj). Formula a inclus şi alţi băieţi, consemnaţi în dicţionarul de profil. Au lucrat destule înregistrări audio, în studiourile radio din Cluj şi Bucureşti, însă un LP complet nu li s-a editat. Din ce motive? Mister, nu miraj!

I-a fost dat grupului (componenţilor care mai trăiesc) să-şi vadă abia recent LP-ul în coperta hipnotică, desenată de Barna Fazakas, să asculte piesele restaurate de Remus Miron şi inscripţionate cu tehnologia Direct Metal Mastering la Teldec, Franţa. Sunt 11 cântece, recuperate la o calitate pasabilă şi transpuse pe vinil. Sunetul este... Nesăbuit de perfect! Scriu asta, ştiindu-l pe dl. Miron extrem de pretenţios şi câteodată exasperant de meticulos în tot ce ţine de arta sunetelor. Acum, să-l zânzănesc un pic, am să mă prefac încântat mai mult de felul cum se aude piesa pe compilaţia Electrecord, parcă mai cald şi mai apropiat de ceea ce se cheamă sunetul analog. Dar meritele ediţiei Miraj 2024 sunt atât de evidente, încât e inutil să le subliniez, ierte-mi-se atitudinea!

Iar acest cuvânt – atitudine – mi se pare că trebuie pus în avanscena oricărei luări de poziţie publice, atât în zona politică (unde lipseşte cu desăvârşire atitudinea care trebuie), cât şi în artă (unde realizările „valoroase” sunt cotate după încasări). Miraj nu e un disc să facă bani; dar face toţi cei 20-şi-ceva de euro, plătiţi de cine (re)cunoaşte valoarea!