„Nebunul planetei”

Evenimentul rockeristic al verii lui 2025 poartă denumirea (deloc surprinzătoare pentru cine ştie câte ceva despre mersul lucrurilor în showbiz) Black Sabbath – Back To The Beginning. Suspiciunile unor absenţi – că a fost organizat pentru punerea în evidenţă, încă o dată, a vocalistului Ozzy Osbourne – nu le-a şters nici moartea acestuia, întâmplată la vreo trei săptămâni după concert. „Vinovată” de asemenea chestiuni ar fi, desigur, Sharon Osbourne, soţia, managerul şi „motivul” ieşirii lui Ozzy din trupă, în 1980. Afaceristă nemiloasă, Sharon l-ar fi exploatat pe solist fără jenă, scoţând bani de pe urma lui până în ultima clipă. Chiar eu am lansat o „dumă” online, spunând că Sharon îl va pune pe Ozzy să cânte şi din sicriu. N-aveam cunoştinţă de starea sănătăţii omului, iar negaţia mea nu e o scuză. În fapt, Ozzy era ultimul tip care să fie deranjat de orice s-ar spune despre el. Toată viaţa lui, englezul ăsta atipic din clasa muncitoare a ţinut să fie în prim-planul atenţiei publice şi – slavă cerului! – a avut parte de tot ce a vrut, ajungând chiar o figură unică în „spectacolul lumii”, o ilustraţie a „nebuniei” care bântuie planeta de aproape trei sferturi de secol! Şi trebuie spus că meritul modelării „personajului Ozzy” îi aparţine soţiei sale. Sharon a reuşit să se impună în lumea dură a născocitorilor de distracţii, demonstrând fără putinţă de contrazicere că o femeie curajoasă şi inteligentă poate face dintr-un „nebun” genial o vedetă mondială, un reper în rock şi o marcă de succes pe-o piaţă permanent mişcătoare. „Greii” din branşă nu-i vor ierta asta, şi nu neapărat pentru că-n ei dospeşte misoginismul sau machismul (unii le afişează natural!); sentimente ca invidia, gelozia şi lăcomia n-au dispărut nici dintre rockeri. Iar „amănuntul” că banii obţinuţi de pe urma concertului (aproximativ 140.000.000 de lire sterline) vor merge în conturile câtorva spitale dedicate combaterii unor boli incurabile, cum e Parkinson, ţine de normalitatea unei societăţi la care mulţi dintre noi au visat, iar câţiva s-au integrat după lungi eforturi de adaptare.

Las deoparte consideraţiile despre industria aferentă (câte abţibilduri şi jucării cu imaginea trupei se vând în Birmingham!), şi vreau să subliniez caracterul sărbătoresc al manifestării. Black Sabbath a impus un stil aparte în rock tocmai în perioada când genul părea că nu mai are suflu (trupe inovatoare ca Beatles ori Beach Boys se destrămau), nici resurse de înnoire. N-au fost singuri, fireşte; Led Zeppelin, Judas Priest ori Deep Purple tot atunci s-au afirmat, construind fundaţia heavy-metal deasupra căreia s-au ridicat ulterior atâtea „case”. Modul în care Black Sabbath a ţâşnit din magma industrială şi din atmosfera cenuşie a oraşelor engleze este absolut unic şi greu de imitat. Iar toate trupele invitate pe Villa Park Arena în 5 iulie 2025 au avut onestitatea să recunoască elementarul adevăr: fără „blasfemia” Black Sabbath, ele n-ar fi existat! E o formulă banală, un loc comun în jurnalistica de senzaţie, însă nu mai puţin real. Şi ce e mai confortabil decât realitatea banală, obişnuită, de zi cu zi, într-o perioadă cum e asta, scoasă complet din ţâţâni, când viaţa omului e un fel de bailag uitat între piese care nu se mai potrivesc?

Ce legătură am cu muzica şi trupa în discuţie? M-a sâcâit neplăcuta senzaţie că mă agăţ de un cui monden să ies în relief fără motiv, să comit un text superfluu doar ca să bifez rubrica. Îmi asum toate păcatele cu seninătate, fiindcă ştiu bine: am crescut cu muzica Black Sabbath, fără să încerc a căuta în ea altceva decât plăcerea ascultării. Şi ce plăcere! Încă îmi amintesc cum, în anul I de liceu, iarna lui 1972, prin ianuarie sau februarie, unul dintre colegii bucureşteni a adus casetofonul în clasă şi ne-a pus Iron Man, piesă pe care o ştie oricine se pretinde rocker. Mărturisesc: n-o auzisem, cu toate că ascultam şi eu consecvent emisiuni radio accesibile unui copil de ţăran muncitor (tata era electrician) şi mă dădeam în stambă deseori cu verii mei, orăcăind diverse melodii rock, spre disperarea vecinilor. Mă puteam lăuda că ştiu ce e la modă, însă moda – ca şi azi – nu era totuna cu valoarea, nici cu originalitatea. Şi când am auzit Iron Man, pur şi simplu am îngheţat. Efectul acela scrâşnit de la începutul piesei îmi răscoleşte amintirea şi-mi dă frisoane, fără să-mi strice liniştea ori să înlăture catharsisul resimţit în subconştientul explodat... Sau, în alt context: reascult Sabbath Bloody Sabbath şi retrăiesc ziua de primăvară vântoasă, când săpam în grădină cu cazmaua, iar aparatul de radio, fixat pe Europa Liberă, difuza piesa în aerul rece al satului natal...

Ce vreau să spun cu povestea asta? Tribulaţiile vieţii şi carierei lui Ozzy, Tony, Geezer sau Bill (componenţii trupei) sunt chestiuni secundare şi îi privesc doar pe ei. Noi, ascultători mai mult sau mai puţin pricepuţi în ale rockului, le suntem datori sufleteşte. Fie şi cu un articol precum acesta!