Ecouri din viitor

Record Store Day este o iniţiativă de marketing a câtorva tineri americani din Baltimore, cu mici afaceri în domeniul producerii şi comercializării de suporturi fizice pentru muzică: viniluri, CD-uri, casete şi benzi magnetice etc. Pornită în 19 aprilie 2008 cu scopul de a încuraja distribuţia discurilor, acţiunea a devenit rapid o sărbătoare a muzicii pop-rock, unele trupe lansându-şi albumele noi în a treia sâmbătă a lunii de primăvară. Ba, chiar s-a extins şi-n toamnă, ocazia fiind mediatizatul black friday. Din SUA s-a răspândit în aproape toată lumea, unde există magazine de muzică neafiliate vreunui lanţ comercial (multi)naţional: numitele independente. De RSD se pun în vânzare ediţii cu tiraj restrâns ale vreunei piese mai mult sau mai puţin cunoscute din repertoriul artiştilor în activitate. Nu disec aici amănuntele şi amploarea manifestării, oricine le poate găsi pe internet. Evident, ni s-a oferit – contra cost! – o altă „găselniţă” menită să mărească numărul vânzărilor. Faptul că în fiecare an au participat nume de notorietate, începând cu Metallica, apoi cu Ozzy Osbourne, Iggy Pop sau Taylor Swift, onoraţi drept ambasadori ai evenimentului, conferă o notă mondenă. Muzicienii cu suficiente albume vândute se pot dispensa de mărunţişul obţinut la RSD. Câştigul din acea zi îl donează pentru cauze umanitare.

Nu orice „jmecherie” comercială este de condamnat. Iar în domeniul muzicii imprimate, nu cântate direct pe scene sau în cluburi, RSD e cât se poate de lăudabilă şi trebuie apreciată la superlativ. Într-o lume virtuală, discul din vinil sau din polycarbonat oferă ascultătorului un plus de consistenţă şi stabilitate, deloc de neglijat în contextul vieţii postmoderne, când presiunea pe creierul şi sufletul individului angrenat de maşinăria vreunei firme sau instituţii îl poate duce la angoasă, boală, depreciere, excluziune. În vremea epidemiei de Covid s-a constatat că absenţa de la locul de muncă nu-i glumă, nici delict de penalizat. Iar eu am observat la câţiva cunoscuţi, foşti prieteni care s-au lenevit şi ascultă muzică „de pe internet” prin intermediul unui telefon, eventual cuplat la un amplificator, că accesul uşor şi ieftin la fişierele albumelor preferate stocate online le schimbă modul de percepţie, scara de valori şi atitudinea faţă de instrumentiştii care au cheltuit săptămâni sau luni de muncă şi au experimentat până la crăpatul urechilor, unii luând-o razna în cel mai propriu sens al expresiei. Văd schimbarea de mentalitate, n-am putere să opresc tăvălugul, nici intenţia să mă proptesc pieziş, nici interesul unui profit oarecare. Încerc să păstrez obiceiurile care m-au construit; între ele, desigur, ascultarea muzicii pe suport fizic, dacă prezenţa la concerte este îngreunată de distanţă, indispoziţie, timp, defecţiuni corporale. Folosesc internetul pentru informare şi mulţumesc zeilor că am apucat epoca asta, după ce aproape toată tinereţea – a mea şi a câtorva generaţii din ţara noastră – ne-a fost fracturată de sistemul comunist. Rar rezist să nu cumpăr un disc, dacă îmi place destul, indiferent că-l ascult o dată sau în fiecare zi. Am viciul benign să-i înlătur folia protectoare de plastic; mirosul copertei, al vinilului şi al cărţuliei, tipărite de obicei pe hârtie velină, îmi atinge simţurile mai intens decât o face electricitatea statică rezidentă în polimerul actualmente fabricat în culori diferite (nu doar negru, ca-n vremurile de odinioară). Viitorul pare tot mai eteric şi inconsistent, iar eu voi lipsi din el. Savurez prezentul, cu parcimonie şi iluzii veşnic aprinse.

Colecţionar de rarităţi şi ediţii princeps nu sunt. Admir achiziţiile altora, mai ales când norocoşii cumpărători împărtăşesc informaţii ce nu interesează în afara cercului pasionaţilor. Astfel am aflat de prezenţa în magazinele afiliate RSD a maxi-single-ului Echoes Live (Sony Music, 2025), înregistrat în Frankfurt, la 1 august 2024, de trupa bateristului de la Pink Floyd, Nick Mason, numită Saucerful of Secrets (cu care a concertat şi la Bucureşti). Discul este ştanţat numai pe o singură parte, la jumătate de viteză – for ultimate sound quality, zice eticheta! Şanţul pe care se plimbă acul dozei de pick-up e conceput cu spirala invers decât a discurilor obişnuite: de la centru spre margine! Aşa încât, dacă nu eşti atent, te poţi trezi cu braţul aparatului căzut de pe platan pe plintă, cum era să păţesc şi eu. Sunetul este, într-adevăr, de cea mai bună calitate, asigurat de mixajul neobositului Steven Wilson. Interpretarea însă...

Consider piesa Echoes capodopera absolută a trupei Pink Floyd. Probabil am ascultat-o de câteva mii de ori, în varianta de studio de pe albumul Meddle. Preferinţa netă mă face refractar la orice altă versiune, onest concepută chiar de-un fost membru. Dar îi acord lui Mason circumstanţe atenuante: vârsta înaintată nu scuteşte complet de prosteală pe niciunul dintre noi!