Iluzii strălucitoare

„Nu daţi banii pe prostii/ luaţi baloane la copii!”

Am început noul an ascultând integral – pentru a câta oară? – discul trupei Pink Floyd – Wish You Were Here. Şi iarăşi – ca în săptămâna de când am primit pachetul aniversar, editat la împlinirea a 50 de ani de la lansare – n-am putut să-mi scot din memorie sloganul pus între ghilimele pe primul rând. Ce fenomen (para)psihologic degradant se va fi petrecut în creierul meu (dat în mintea copiilor!) de-am ajuns să lipesc fraza naivă (încropită ca un fel de reclamă) de albumul considerat de mulţi oameni (specialişti sau ascultători de rând) cel mai bun din cariera unei formaţii de rock psihedelic, avangardist şi progresiv, al cărei nume echivalează cu valoarea? Conexiunile celulelor nervoase din cutia craniană configurează un răspuns deloc misterios, nici măcar psihanalizabil: e vorba de bani şi de abilitatea comercializării oricărui produs, în ambele cazuri!

Vânzătorii de pe plaja Mamaiei din anii 1990 aveau o ţintă şi o scuză: ce vindeau, aia câştigau. Cuvântul „baloane” era înlocuit cu altul, definind o marfă la fel de uşoară şi perisabilă. Profitul era nesigur şi nu cred că intra complet în buzunarul sărmanului care bestecăia toată ziua printre picioarele vilegiaturiştilor, desculţ, cu nişte pantaloni iziniţi, sumeşi până la genunchi, cu vreo cămaşă descheiată şi-o pălărie oarecare, să-l ferească de razele soarelui. Mi-am reamintit de nelipsitul personaj al vacanţelor marine văzând una dintre fotografiile ce însoţesc coloana sonoră a blu-ray-ului (şi acesta reeditat acum, după ediţia IMMERS ON, din 2011), cu actorul care încearcă să înoate, îngropat în nisip. Paralela între cei doi pare căutată sau forţată? Vă asigur că este ceva inexplicabil şi pentru mine, de n-o fi efectul muzicii, al amintirilor netrăite sau al ignoranţei existenţiale ce m-a bântuit atâţia ani. Sau, poate, este certitudinea subconştientă că am fost păcălit cu achiziţia box-setului aniversar, aşa cum eram cumpărând baloanele negustorilor ambulanţi mamaioţi?

Cutia conţine 4 LP imprimate în vinil transparent: discul original, o înregistrare de concert din 1974, pe Wembley, şi două cu aşa-numite rarităţi (dar nu inedite, fiindcă fanii trupei le cunoşteau de multă vreme din editări neoficiale ori piraterii). Bonus: un single de 7”, replica unuia lansat cândva în Japonia, cu piesele Have a Cigar & Welcome to the Machine. Acest single mă „atinge” mai mult decât oricare obiect din cutie: îmi aminteşte de prima audiţie a piesei de pe faţa B. S-a întâmplat chiar în 1975, parcă prin august sau septembrie, la Radio Bucureşti, programul 3, stereo. Neuitatul animator Florin-Silviu Ursulescu realiza programul Radio Săptămâna Top, bazat pe scrisorile primite la revista de tristă faimă Săptămâna culturală a capitalei. Pare greu de crezut că în „epoca de aur” se petreceau asemenea minuni, dar paradoxurile acelei perioade n-au fost elucidate şi nu pot fi înţelese fără o cercetare obiectivă. Pentru cei din ţară, muzica rock a fost una dintre iluziile slobozite controlat de „maşina opresivă”. Strălucitoare, dar iluzie. Rockul trăit fără libertate – ca şi cel lipsit de autocontrol – duce la angoasă, paranoia, moarte. Syd Barrett, „diamantul” la care trimit versurile lui Roger Waters, încarnează măsura libertăţii nelimitate. Nu mă simt îndreptăţit să scriu despre el.

Tehnic vorbind, calitatea vinilurilor, conţinutul şi prezentarea lor sunt impecabile. Albumul fotografic este tipărit fără compromis, aproape luxos. Plicul cu single-ul şi efemeridele, la fel. Blu-ray-ul însă... Vorba unui comentator care semna cu pseudonim pe site-ul unde se vindea produsul: „Dacă Storm Thorgerson ar vedea ce grafică au pus acolo s-ar întoarce în mormânt de ciudă!” Eu aş zice chiar că s-ar întoarce din mormânt: să îndrepte prostiile celor care se hrănesc din moştenirea sa artistică! E greu de înţeles cum scapă asemenea neglijenţe? Nu e greu deloc: celor trei rockeri în viaţă nu le mai pasă ori au alte interese, strict personale. Pare imposibil să nu vadă un kitsch precum ăsta: videoclipul care însoţeşte coloana muzicală e alcătuit din câteva fotografii repetate până la plictiseală (şi reproduse în albumul foto, pe lângă multe altele, ce puteau fi introduse în clip, îmbogăţindu-l). Rar am văzut o succesiune de imagini mai anostă decât aici!

M-a surprins neplăcut şi faptul că fluxurile sonore mixate surround în pachete ATMOS şi DTS nu sunt identice. Pe unele porţiuni (nu le-am consemnat cu acribie, că nu sunt maniac!) canalele din spate se inversează. Când asculţi un format sau altul, nu-ţi dai seama. Armoniile sunt frumoase în ambele feluri. Dacă ai curiozităţi de fan înrăit ori de muzician încă dornic să înveţe, surpriza nu pică bine. Departamentul responsabil de mixaj şi-a arătat cu brio atitudinea de Dorel al sunetului. Păcat!

Să regret că am cheltuit nişte bani greu păpuşiţi într-un an de criză? Nu sunt singurul care şi-a văzut iluziile sfărâmate. Dar asta nu mă consolează deloc.