Debut

Dimineaţa se desfăşura aşa cum se desfăşoară orice dimineaţă de vacanţă la familiile cu mulţi copii. Drumul prin nisip putea fi uşor confundat cu un tablou baroc burlesc în mişcare: noi, mulţi, mici şi zgomotoşi, împânzind plaja în toate culorile existente şi inexistente – o adunătură de piele şi colaci, găletuşe şi lopeţici – şi mama, Olga Nebuna prin excelenţă, cărând o mulţime de sacoşe misterioase, două rogojini sub un braţ şi o umbrelă sub celălalt, ca un adevărat titan.

Când în sfârşit am dat de apă, aveam deja la activ două încercări eşuate de scandal: un ciulin în talpa unui nefericit şi un copil, nu se ştie al cui, care plângea, nu se ştie de ce. Probabil dintr-o prostie. Cert e că nimeni nu se sinchisea de asta. În familiile numeroase există o toleranţă la zgomot ca în sălile de operaţie la sânge: toată lumea ştie că e acolo, dar n-are nimeni timp de el.

Tata îşi dă doctoratul în înfiletat umbrela în nisipul nesimţit, care sigur nu ne vrea acolo.

Mama a pornit cu paşi mici şi hotărâţi în căutarea unor pietre mari, cu aerul unei preotese care ridică un altar, nu o baricadă amărâtă pentru o umbrelă care refuză orice formă de verticalitate. Construirea fortăreţei e mereu momentul de maximă tensiune. Mama aranjează bolovănişul în jurul umbrelei cu meticulozitatea unui bijutier perfecţionist şi toată lumea îşi ţine gura. Toată lumea în afară de tata, fireşte, care nu e el dacă nu comentează întruna că era mai bine altfel: aşa, pe dincolo – adică fix ca el. Dar uite că umbrela stă în picior, aşa că e 1-0 pentru mama şi, pentru noi, timpul s-o ştergem în apă înainte să-şi dea seama că încă nu ne-a dat cu cremă de soare.

Nimic nu se compară cu primul contact cu apa mării dimineaţa: realitatea e atât de rece, încât te face să te întrebi dacă sirenele au voie să aibă pielea de găină. Dar totuşi, la 12 ani, gândurile serioase, mai ales cele care se termină în semnul întrebării, nu sunt aşa de importante. Aşa că ne aruncăm în valuri, înarmate doar cu o bucăţică prea sumară de demnitate, întrucât sirenele nu poartă colac. Colacul e pentru muritori, pentru bebeluşi.

Nobile ca nişte vrednice fiice ale lui Triton, ne unduiam spre larg, bălăngănind cu graţie din cozile invizibile de solzi lucioşi, când, din senin, a răsărit din apă o binecunoscută ceată de sălbatici înrăiţi. Ceata de sălbatici – alcătuită din şeful de trib, copilul mamei mele, Ionuţ, şi ceilalţi proşti, alţi fraţi de sirene sau prieteni de familie – împarte un singur creier, care simte că ia foc dacă stă prea mult fără să pună la cale o blestemăţie.

Acum ştiam că nu mai e momentul pentru demnitate, aşa că mi-am luat ruşinea-n dinţi şi am strigat ceva nedemn de o sirenă: „Să fugim!!!”. Prea târziu... Şi apa, prea greu de tăiat pentru nişte picioare care abia acum învăţau să meargă. Deodată mă trezesc zvârcolindu-mă sub apă, cu ochii plini de sare şi imagini neclare de picioare şi podoabe capilare învălmăşite într-un joc nebun. Căpşorul blond al Dariei se zbate parcă mai furios. Cred că a înghiţit apă cât pentru toate trei. Acum am pauză de respirat şi cred că şi Ioana la fel, fiindcă tocmai a ieşit şi ea la suprafaţă, cu laţele pe ochi şi tuşind vlăguită ca un câine care n-a salvat niciun stăpân.

S-a dat startul. Pumni mici şi alunecoşi se lansează parcă singuri în tabăra adversă. Urlete şi ţipete rup aerul în toate culorile şi nuanţele. Un picior ca de gândăcel convulsiv aterizează accidental sau coincidental în buza agresorului. „Te omor!”, strigă sora fratelui. Două palme grele ca rudenia de gradul II afundă strigătul surorii înainte de semnul exclamării. Nu mai apuc să văd şi continuarea, fiindcă unul dintre barbari mă împinge cu toată generozitatea de care e în stare, aruncându-mă în direcţia surorilor mele de suferinţă. Mă agăţ în cădere de gâtul uneia dintre ele, doar ca să o trag şi pe ea peste mine. Cred că am mutat Placa Eurasiatică şi mersul lucrurilor un pic spre stânga, fiindcă pot să jur că am simţit toată istoria Greciei antice buşindu-mi coccisul. M-a durut până în măduva oaselor şi până în România.

Mă ridic orbită de furie, urlând ca o profetesă dezlănţuită cele mai usturătoare imprecaţii de care putea fi în stare o minte beată de durere: „Lua-te-ar balenele-n bale!”, „Intra-ţi-ar crabi în slipi, tâmpitule!”, „Las’ că-i zic eu lu’ mami că tu ai mâncat ieri toată îngheţata!”, „Ţopârlanule, nu mă mai mărit cu tine!”. O voce batjocoritoare mi-o taie scurt – „De parcă te-ar lua cineva!”. La un asemenea afront, am dat să-i spun eu ţopârlanului ce o să-l ia pe el dacă nu-şi retrage cuvintele, dar nu am apucat să mai orăcăi mare lucru. Chiar în acel moment, Damian, cu prezenţa lui de spirit ieşită din comun şi simţul măsurii tot aşa, a luat apă în gură şi a început să o împroaşte în aliaţi şi inamici deopotrivă, ca o fântână arteziană cu probleme la presiune. În consecinţă, ultimul meu blestem a fost oprit la jumătatea drumului afară din laringe. Nu mai spun ce şi cum – respectăm victimele.

Scena atinsese un apogeu mitologic: membre răzleţe se încurcau în încâlceala de apă tulbure ca resturile unor nave de război; un braţ flutura disperat în căutarea unei a doua şanse; un altul se agăţase confuz de un slip tras pe jumătate de pe posteriorul nobil al purtătorului; o Hidră de coamă udă se încolăcise razvrătită în jurul gâtului unui frate sau duşman – nu mai conta. Rafale de apă, ba clipocind, ba asurzind, se ridicau ritmic în aer ca într-un ritual de invocare a Furiilor materne.

Peste toate, tunetul mamei – matriarha, zeiţa absolută – a răsunat o dată pentru toţi „Afară din apă, acum, dacă nu cumva vreţi să vă scot chiar eu!”. A fost suficient. Într-un minut cât o secundă, eram aliniaţi pe mal, cu muci la nas, ochii-n pământ şi murmure-n bărbie.

Momentele care au urmat au fost mai mult decât previzibile şi tot pe atât de nedrepte: vinovaţi sau nevinovate, nu mai contează; fiecare a fost tras la răspundere şi de urechi şi toţi am primit câte o sentinţă incorectă – eu, desigur, pe cea mai cea. Seara, când vântul gâdila prosoapele puse la zvântat şi grătarul sfârâia sub cleştele neobosit al tatălui de rând, nimeni nu mai pomenea nimic despre bătălie: noi, în jurul mesei de plastic, cu pielea arsă înotând în tricouri prea mari de noi; mama, frecând o salată de varză cu oţet de mere. Până şi pisicile ademenite de fum de carne stăteau smirnă lângă piciorul grătarului de cărămidă. Parcă făcuserăm toţi un pact tacit să uităm că ticăloşii trebuiau să se culce cu burta goală. Doar din când în când, scâncetul stins al vreunui cot vânăt sau al vreunui deget betegit mai amintea fugar de trecutul îndepărtat al dimineţii de război. Şi freamătul plăcii Eurasiatice.