ELDA GRIN (Grigorian) este o scriitoare armeancă, psiholog şi expert legist. S-a născut la 10 martie 1928 la Tiflis (Georgia). Din 1943 până în 1947, a studiat la Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic Rus din Erevan.
Elda Grin este profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Erevan. A publicat opt volume de proze scurte. Unele dintre prozele sale scurte au fost traduse în rusă, lituaniană, poloneză, cehă, slovacă, japoneză etc.
Mâinile a fost scrisă în 1983.
Traducerea în limba română a acestei proze scurte face parte dintr-un proiect iniţiat la Erevan pentru a publica laolaltă, într-un volum, toate versiunile ei în diferite limbi străine, alături de versiunea originală.
Pe vremea când abia mă măritasem, soacră-mea spunea întruna, cu uimire: Ce mâini fine şi mici ai! Arătase chiar întregii curţi mănuşile mele, pe care le purtasem până să mă mărit. Ia uitati-vă la mănuşile astea, parcă ar fi de păpuşă!. Cum o să muncească mâinile astea?.
Vecinele examinau mănuşile, suspinând şi râzând:
Nu-i nimic! spuneau ele, calmând-o pe soacră-mea. În schimb, nora dumitale e frumoasă.
Fru-moa-să! Cine are nevoie de frumuseţea ei? riposta ea, ironică. Nouă ne trebuie mâini harnice.
Curtea în care trăiam noi era mare; în faţa fiecăreia dintre căsuţe era câte o laviţă. De la începutul primăverii şi până toamna târziu, aici gospodăreau femeile, spălau şi scărmănau lâna, îşi coseau plăpumile, cârpeau, tricotau, şi toate acestea în văzul tuturor. Pretextând câte ceva, ele se apropiau de laviţa noastră şi se uitau să vadă ce fac eu, stând lângă soacră-mea, curăţând cartofi, tocând verdeaţă.
Doamne! se minunau vecinele. Ce mâini! De parcă ar fi artificiale. Ar fi păcat să se rănească.
Niciodată munca nu răneşte nimic. le tăia vorba soacră-mea.
Odată, o femeie kurdă a adus la noi în curte nişte iaurt din lapte de oaie. Femeia nu era frumoasă, avea sprâncenele groase, mâinile îi erau aspre şi crăpate.
Vardukh, i se adresă soacră-mii fratele ei, unchiul Petros uite, o noră ca asta îţi trebuia ţie, să-ţi facă toate treburile într-o clipă!.
Soacră-mea a strâns din buze, n-a zis nici da, nici nu.
Poate că unchiul Petros glumise, dar eu m-am ascuns în magazie şi am plâns.
A trecut un an şi am născut un copil. Într-una din zile, stăteam în jurul mesei şi mâncam. Soacră-mea îmi pusese în farfurie un cotlet şi nişte vinete prăjite. Am mâncat tot şi am mai vrut. Mi-a fost jenă, dar până la urmă am îndrăznit şi mi-am întins furculiţa spre platoul cu cotlete, pus în mijlocul mesei.
Maralo! exclamă soacră-mea.
Jenată, mi-am retras mâna. Cu toţii au privit cu uimire, când la mine, când la soacră-mea. M-am înroşit.
Maralo! repetă soacră-mea mai încet, dar cu supărare. Ce ţi-au mai crescut mâinile!
Toată lumea şi-a îndreptat privirile spre mâinile mele.
Chiar aşa, spuse socru-meu, cu oarecare bucurie, uşurat. Ce au mai crescut, nu-i aşa Vardukh?.
Soacră-mea s-a ridicat de la locul ei, s-a apropiat de dulap şi a adus faimoasele mele mănuşi.
Ia, pune-le! spuse ea.
Mâna stângă mi-a intrat cât de cât în mănuşă, dar cea dreaptă... Dantela fină de pe margine a cedat şi s-a destrămat...
Martor mi-e Dumnezeu, strigă soacră-mea, victorioasă, chiar că au crescut!.
Socru-meu m-a bătut pe umăr, vesel:
Adevărat, să bat în lemn! Să bem cu acest prilej, Vardukh!.
S-a dus cu paşi fermi la cămară şi a adus de acolo o sticlă cu vin roşu.
Sper ca noră-mea să aibă până la urmă nişte mâini cum trebuie, spuse el, ridicându-şi paharul.
Am ciocnit cu toţii pahar după pahar, iar eu m-am simţit bine.
Au trecut anii. Noi nu mai trăim în curtea aceea, ci într-o clădire nouă, cu patru etaje. Am deja patru copii, nepoţi. Păstrez, ca pe nişte relicve, mănuşile mele ca de păpuşă, care au provocat atâtea necazuri soacră-mii şi le-au distrat pe vecine. Mâinile mi s-au înăsprit, mi s-au umflat articulaţiile, manichiura şi crema sunt aproape inutile, ca să mai îndrept ceva...
Au devenit nişte mâini ca de muncitoare, constată odată bătrâna mea mamă. Măcar unge-te cu glicerină...
Dar eu sunt mulţumită de mâinile mele, deşi uneori sunt nevoită să le ascund de privirile altora. Ce m-aş fi făcut eu fără ele în familia asta mare?
În fiecare dimineaţă, îmi planific pe un petec de hârtie ce am de făcut cu mâinile mele. Cum termin o treabă, trec la alta. Ce mai este de făcut? Ce mai este? Altceva?
Câteodată, când şterg pe jos sau şterg praful pe mobilă, mă opresc în faţa fotografiei soacră-mii decedate şi îi arăt mâinile.
Priveşte! îi spun eu, încet. Vezi ce mi s-au făcut mâinile? Acum sunt nişte mâini de femeie care munceşte. Iar dumneata, care erai atât de conservatoare, atât de tradiţionalistă, ai considerat că e prea costisitor să se pună pe degetul tinerei dumitale nurori o verighetă, fie ea şi una simplă... Oare acum ţi s-ar părea că sunt demnă de aşa ceva?....
Soacră-mea tace. Monologul meu durează câteva momente. Cu cârpa de praf în mână, trec de la bufet la pick-up, de acolo la rafturile cu cărţi, uitând de ofensa tipic feminină, de acea mică rană cicatrizată, pe lângă celelalte răni mari şi profunde...
Repede! Repede! îmi grăbesc eu mâinile. Mai repede!.
Apoi, mă laud singură: Bravo!.
Cineva trebuie să le laude, nu-i aşa?