Iana Simziana reprezintă prototipul ideal al eroinei. Ea are caracter de model, în acelaşi timp, fiind dispusă la schimburi intersexuale prin caracteristica sa androginică, datorată calităţilor ei selenare.

Personaj legendar, ea este şi protagonista uneia dintre cele mai cunoscute balade fantastico-mitologice româneşti, Soarele şi Luna. Majoritatea cercetătorilor i-au atribuit acestei balade fantastice tema incestului, dar şi tema căutării soţiei. A fost performată în special la nunţi, fiindcă oamenii încercau să atragă atenţia asupra motivului incestului: „va fi fost cerut mai cu seamă la nunţi, aceasta pentru tematica cu adânc sens etic, căsătoria între fraţi şi între rude fiind profund condamnată de morala curentă a omului” (Vrabie, 1966: 191).

Iana este exponentă a etapei premaritale, având o încercare de iniţiere ratată din cauza pericolului incestului la care este expusă de către fratele său, Soarele. Iana Simziana sau Luna este înfăţişată de legende ca fiind „victimă a pornirilor incestuoase ale fratelui său, salvată de Dumnezeu care le fixează itinerariul ceresc de astăzi” (Bîrlea, 1981, vol. I: 94). Trăsăturile Ianei sunt de basm, frumuseţea ei este extraordinară iar contextul epic o oferă drept model de urmat. Iana reprezintă tipul ideal de fată, are toate calităţile necesare pe care un tânăr le-ar putea dori de la soţia sa şi pe care Soarele le-a căutat peste tot în lume, dar nu le-a putut găsi. Ea întruchipează perfecţiunea. Având o aparenţă terestră, umană, ea ţese, izolată în casa, şi, fără să vrea sau fără să greşească, ajunge într-o situaţie extrem de dramatică. Balada se deschide cu imaginea Ianei ţesând ca o fată simplă care se pregăteşte de măritat. Ea îi ţese cămaşa fratelui ei, Soarele. Acesta îi mărturiseşte că de nouă ani şi-a tot căutat o soţie pe măsura lui, dar nu a găsit nicăieri în lume una mai potrivită decât ea. Iana Simziana are mai multe ipostaze: este soră, fată de măritat care aşteaptă să fie peţită şi eroină (cu trăsături de personaj de basm) care impune diferite probe alesului ei. Portetul Ianei are şi un caracter ritualic, asemănându-se cu acela al fecioarelor din colindele de fată („una dintre cele mai răspândite colinde care se cântă fetelor de măritat este colindul în care fata şade în leagăn de mătase şi coase şi chindiseşte pentru logodnicul său”, Pop, Ruxăndoiu, 1978: 160).

Astfel, din tabloul casnic luna reiese ca o simplă fată de măritat ce îşi aşteaptă ursitul ţesând: „Iană/ Simziană/ Sora mea ce bună./ Făcuz’ dintr-o mumă/ Cu dor şi cu milă/ Ţese, Iano, ţese/ Şi te pregăteşte/ Mie/ De soţie” (Amzulescu, 1983: 147).

Iana nu acceptă de la început propunerea Soarelui, preferând să îl supună mai întâi unor încercări. Ea îi sugerează o călătorie ce presupune o primă probă pentru Soare: ridicarea unei scări imense de fier prin care cei doi să urce la cer. Prima probă este şi prima „poruncă”, fiind îndeplinită şi ei merg la Adam şi la „moş-Crăciun”. Bătrânii îi duc în rai şi apoi în iad pentru a le arăta care ar putea fi consecinţele păcatului lor. Intervine drama creştină ce reiese din răspunsul oferit Soarelui printr-un refuz care argumentează faptul că numai enunţarea unei astfel de idei este un păcat.

S-ar putea oferi o interpretare creştină a textului, din perspectiva păcatului incestului, totuşi „nu trebuie să vedem aici neapărat o intervenţie creştină, deoarece se ştie că incestul a fost prohibit încă înainte de apariţia creştinismului.” (A. Fochi, 1975: 69). A. Fochi consideră că interdicţia incestului era desigur mult mai veche, se ştie că era complet inutilă căsătoria între membrii aceleiaşi familii în condiţiile în care oamenii aveau nevoie să creeze mereu legături cu alte familii în vederea stabilirii unor reţele sociale de ajutor reciproc. În articolul despre influenţa textelor apocrife asupra baladei Soarele şi Luna, Sabina Ispas considera că mai ales prin motivul călătoriei la rai şi apoi la iad se pot recupera influenţele creştine asupra textului acestuia. Perioada creştină a prelucrat motivul legendar şi l-a folosit în scopuri moralizatoare. „Accentul semantic s-a deplasat de pe elementul fabulos, legendar, pe cel etic, moral. Balada devine o formă de prezentare atractivă a unei idei morale: condamnarea incestului” (Ispas, 2012, 84).

În cazul lecturii de faţă, influenţa spaţiului creştin este evidentă mai ales prin prezenţa intensă a ideii de „păcat” chiar şi numai prin rostirea cuvântului, prin afirmarea ideii de căsătorie între fraţi: „Numai că vorbişi/ Şi/ Păcătuişi/ Că unde s-a văzut/ Şi s-a pomenit/ Să ia sor’ pe frate,/ Să facă păcate”(Amzulescu, 1983: 149).

Sora Soarelui speră ca cele două repere profund creştine să oprească posibila nuntă. Ea îl supune la aceste false probe, menite să împiedice producerea nunţii lor, iar Soarele reuşeşte să îi înfăptuiască toate cerinţele făcându-i o scară de fier care să îi ducă la sfătuitorii Adam şi Crăciun, „oameni mai bătrâni”, pentru a cere permisiunea, desigur aceştia se opun total – „Iei spatile-ntorcea” (idem).

Următoarele două probe cerute de Iana pentru a deveni soţia Soarelui sunt construirea unui pod peste mare şi a unei mănăstiri în care să se deruleze nunta infamă. Soarele trece şi aceste probe, fiind hotărât să depăşească orice obstacol ce stă în calea căsătoriei cu sora sa. Finalul baladei este tragic, Iana Simziana se aruncă în mare, Dumnezeu o transformă în piatră şi este înghiţită de un peşte. Apoi, Dumnezeu îi pune pe amândoi a străjui pe cer, unul ziua şi celălalt noaptea pentru a nu se putea întâlni vreodată.

Povestea pare a avea un final deschis, tranziţia Ianei de pe pământ în mare, pentru a fi mai departe o piatră făurită prin mâna omului şi aşezată pe cer de Însuşi Dumnezeu, întăreşte ideea de legendă afirmată la început. Acesta este scopul poveştii, dincolo de motive şi de ilustraţii, Sora Soarelui este sortită acestui tip de final fiind, totodată, şi o ilustrare a unui scop moral, după cum spuneam mai devreme. „Legenda despre crearea Soarelui şi lunii era o legendă cosmogonică care, şi după resemantizarea creştină, şi-a păstrat scopul iniţial: de a explica drumul pe care îl străbat pe bolta cerească cei doi aştri, uneori şi naşterea acestora sau diversele faze ale lunii. Balada capătă un alt accent: scopul ei nu este informativ, la nivelul ştiinţei empirice, ci etic, moral” (Ispas, 2012: 83).

Aşadar, Iana Simziana, Soră a Soarelui şi ipostază a tipului ideal de fată a fost portretizată, de cele mai multe ori, dintr-o perspectivă creştină, ca situaţie de evitat într-un posibil comportament etic. Totuşi, figurile celor doi aştri celeşti – Soarele şi Luna – au mai multe trimiteri decât ultradiscutatele teme, a incestului şi a peţitului, ele ar putea fi discutate şi prin prisma mitul androginului. Numit de V. Kernbach „zeul cu două feţe”, Ianus ar putea fi Soarele legendar al baladei discutate. Punctul de plecare al acestei idei este regăsit în studiile lui Ioan Petru Culianu (Studii Româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile Admiraţiei, volumul II, Polirom, 2009) „Iana ar fi forma feminină de la Ianus, divinitatea vârstei saturniene de aur a italioţilor” (Culianu, 2009: 13). Numele „Iana” poate face referire la faţa feminină a lui Ianus – divinitate solară.

Ipostaza lunii, Sora Soarelui, este o ipostază a perfecţiunii, a aspiraţiei către un ideal niciodată atins. Privind lucrurile astfel incestul devine pur şi simplu un pretext. Soarele şi Luna nu ilustrează doar o interdicţie îndelung repetată a incestului, este mult mai mult decât atât, putând fi analizată prin structurile mitului androginului.

Povestea Ianei poate fi privită şi prin evoluţia aspectelor care ţin de construcţia ei ca personaj. Ea pleacă din pragul premarital, trece prin etape de iniţiere, dobândeşte trăsături de prinţesă de basm impunând probe celui care ar vrea să o ia de soţie; prin influenţa incestului, portretul său capătă valenţe tragice şi destinul apare ca fiind legendar, este sortită a deveni luna de pe cer la final.

Iana Simziana este un personaj complex, prismatic, iar povestea ei şi a Soarelui, prin temeiul interdicţiei şi al păcatului, cât şi prin imposibilitatea împlinirii destinului prin iubire, prin căsătorie, prin paşii riturilor de trecere, având un aspect creştin, trimiteri morale, reprezintă o frumoasă poveste fantastică ce încă dăinuie şi explică într-un mod original felul în care colectivitatea română vedea existenţa celor doi aştri pe cer.

Bîrlea, Ovidiu, Folclor românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coord.), Dicţionar de simboluri, vol. 1-3, Artemis. Bucureşti, 1994-1995

Culianu, Ioan Petru, Studii Româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile Admiraţiei, volumul II, Polirom, 2009

Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1999

Fochi, Adrian, Coordonate sud-est europene ale baladei populare româneşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975

Ispas, Sabina, Rosturi şi moravuri de odinioară, Editura Etnologică, Bucureşti, 2012

Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983

Nemeti, Irina, Calea zânelor. Moşteniri antice în mitologia românilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

Taloş, Ion, Cununia fraţilor şi Nunta Soarelui, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004

Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Editura Academiei Republicii Socialiste, Bucureşti, 1966