Stambulul este o aşezare a marilor treceri: o mărturisesc generoasele poduri inter- şi intracontinentale de pe Bosfor şi de pe Cornul de Aur. Adulmecând aerul străzilor, oamenilor şi bazarelor, te întrebi ce anume e viu şi ce e literă de muzeu, unde e nucleul speranţelor şi unde, al dezamăgirilor, în acest univers fascinant, în care lumea persană şi elenistică, Europa şi Asia, Islamul, Creştinismul şi libera cugetare, imperialismul, democraţia şi spiritul revoluţionar, trecutul şi prezentul nu îşi încrucişează săbiile, ci îşi dau mâna spre a crea trainice punţi de legătură care, în altă parte a lumii, sunt atât de greu de construit. Dintr-o ceainărie turcească, din tihna grădinii de leandri a unui local pustiu la amiază, din care nu-ţi mai vine să pleci ori din privirea afabilă a unui vânzător din bazar care, din pura plăcere a conversaţiei, se oferă să ne conducă cu maşina lui până la hotel, doar pentru că are drum în Oraşul Nou, lucrurile par simplu de înţeles. Timp de o săptămână, nu am văzut oameni certându-se pe stradă, vânzători nervoşi, femei agresate, copii înjurând. Nu am văzut femei musulmane nefericite! Poate că, privite mai îndeaproape, lucrurile stau altfel, căci în trecut săbiile, într-adevăr, s-au tot încrucişat… Dar astăzi, metropola eurasiatică nu pare un loc al ciocnirii civilizaţiilor, ci al îmbrăţişării lor – calitate ce pare să îi fie înscrisă în destin – o remarca acum un secol şi jumătate Napoleon Bonaparte: „Dacă lumea ar trebui să aibă o singură capitală, aceasta ar trebui să fie Istanbulul”. Cuceritorii au instinctul cetăţilor. Şi nicăieri pe hartă (nici în turbulentul Caucaz şi la malurile Caspicii, nici în îngheţata strâmtoare Bering ori în fierbintele Gibraltar), continentele nu se îmbină, parcă, cu mai multă blândeţe şi armonie, ca la Stambul. Poate că înseşi cele trei raze unite ale limburilor de apă (Bosforul, Marmara, laguna Cornul de Aur), ce împart în unghiuri aproape egale, asemeni unui „Y” perfect, cele trei mari felii de uscat, conferă o chezăşie de taină stabilităţii „treimice” a regiunii. Există o mistică a hărţilor, există mari locuri provindenţiale (unii creştini aşteaptă şi azi „despecetluirea zidurilor” Sfintei Sofii…), spre care Dumnezeu ne poartă paşii, fără să ştim de ce, întru redeşteptarea unor speranţe la care nu mai îndrăznim să râvnim…

Călătorim: ne înfăşurăm trupul într-o hartă, ce ne lasă urme şi ne conturează pe trup desene noi, care, asemeni liniilor din palmă, ştiu despre noi mai mult decât noi. Aerul dantelat al Moscheii Albastre (a cărei decoraţie murală e tot atât de albastră, pe cât e de roşie), strigările ritmice la rugăciune (astăzi, s-ar zice, înregistrate pe bandă), răsunând din meceţi şi animând liniştea domoală a metropolei, rafinatele chioşcuri de pe lângă moschei, încărcate de arabescuri, cu streşini adânci, de pagodă, descinse parcă din Mongolia şi îmblânzind, cu delicateţea unei mănăstiri bucovinene, aerul ameninţător al minaretelor… Zidurile înfricoşătoare ale ruinelor închisorii Yedikule (locul de martiriu al sfinţilor Brâncoveni), porumbeii din Aghia Irini, pacea adâncă (sufită?…) radiind din vitraliile şi faianţele pictate ale imperialului palat Topkapi, o cămaşă-talisman brodată cu versete protectoare coranice, ce-mi aminteşte de un film al lui Greenaway ori de picturile conceptualiştilor optzecişti… Prospeţimea smerită a bătrânei Vlaherne într-o după-amiază toridă, vânzătorii ambulanţi agitând triumfal în aer, ca pe o fâşie de aluat, coca elastică de îngheţată, acadele răsucite pe loc, din găleţi cu siropuri multicolore de fructe, în faţa Aghiei Sofia, veselii copii din Fanar, vânzând cireşe din cărucioare ambulante şi negustorind în engleză, poemele de dragoste ale sultanului îndrăgostit Suleiman…

Porumbeii din cupola Aghiei Irini… Maiestuoasa şi austera basilică, cea mai veche din Constantinopol, care în 381 găzduise şedinţele celui de-al doilea Sinod Ecumenic, este de câteva zeci de ani sală de concerte – o soartă mai nobilă decât cea de armurărie şi muzeu militar, cu care fusese pedepsită în vremurile otomane. Nu a fost niciodată moschee. O cruce impunătoare din mozaic auriu, cu braţele drepte, vestigiu rar întâlnit al perioadei iconoclaste, străjuieşte benedictin peste orchestră şi auditoriu din cupola de cărămidă roşie a altarului. Două şiruri de corişti în haine monahale intonează versete psaltice de pe treptele masive de piatră ce bordează baza semicirculară a altarului; odinioară, pe ele şezuseră episcopii ce consfinţiseră dumnezeirea Duhului Sfânt. În fiecare seară de concert, porumbeii traversează repetat calota cupolei în zboruri scurte – subtile acorduri peste armonia de suspinuri angelice a viorilor – o legătură înaripată, din nou benedictină, între două trepte de manifestare (după măsura vremilor…) a prezenţei lucrătoare a Duhului. Arvo Pärt îi remarcă în timpul repetiţiilor şi îmi face semn să-i privesc. Maestrul este obosit, presiunea turneelor numeroase este prea mare pentru a-i lăsa disponibilitatea pentru discuţii prea ample. De pe podiumul cu flori albe durat în faţa statuarului altar al Sfintei Irina, în prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu şi a preşedinţilor Estoniei şi Turciei, rosteşte un scurt discurs de mulţumire pentru premiul acordat de Festival: „Sunt profund onorat, sunt foarte fericit să primesc acest premiu, care înseamnă mult pentru mine şi pentru ţara mea. Vă mulţumesc”. Cuvinte simple şi grave, sincere şi esenţiale, asemeni muzicii sale.

Printr-o minune moşită de alte minuni, duhul Sfântului Siluan Athonitul, al plânsurilor şi căinţelor sale, dar şi al învolburărilor dragostei sale după Dumnezeu, se face auzit într-o muzică nepereche.O călătorie este o poveste de dragoste. Patinând pe suprafeţele lucrurilor, ca o aventură printre petalele unui trandafir, ea te poartă tot mai adânc, în alunecări succesive printre arome ce îţi par cunoscute, ori în derapaje la fel de ameţitoare, către esenţe pe care nu le bănuieşti. A călători e o chestiune erotică.

Mă întorc în braţe cu volumul de versuri de dragoste ale sultanului Soliman către soţia sa Roxelana, prima soţie de suveran, prima sultaná din istoria Porţii… „Sultanul iubirii”, „îndrăgostitul” sau „privighetoarea” – acestea erau acronimele lirice al marelui legiuitor otoman; Magnificul care înfricoşa Creştinătatea şi lumea arabă şi îngenunchea Marea Neagră, Mediterana şi Marea Roşie într-o unică strânsoare, îngenunchea cu inima frântă în faţa unei femei venite din lumea creştină, o frumoasă ucrainiancă plină de spirit, capturată de prin Rutenia, supranumită la palat Hürrem („cea voioasă”), care avea să schimbe legile Porţii şi condiţia femeii islamice. Turcii o cinstesc şi acum. Povestea de iubire a celor doi, unică în lumea osmană, va alimenta timp de secole literatura şi artele europene. Gazeluri arzătoare de dragoste şi devoţiune, versuri albastre de dezlumire şi deşertăciune omenească, lăudarea moralei divine, în buna tradiţie a rafinatei lirici persane; învinuiri şi dezvinovăţiri cucernic imortalizate în vers, schimbate de Sultan cu doi fii ai săi, înainte de execuţia lor pentru înaltă trădare…

Liniştea adâncă a grădinilor Raiului, încrustată în albastrul floral al ceramicilor de Iznic ori codificată în tainica efigie imperială amintind profilul unei lebede, caligrafiată magistral deasupra portalurilor palatine, pe care nici un şcolar turc nu o mai ştie a descifra, pecetluiesc pentru totdeauna întrebările fără răspuns ale acestor paradoxuri şi infinite istorii…

Paşii pelerinilor sunt grăbiţi, paşii pelerinilor aleargă spre casă, cu buzunarele pline de frânturi de poveşti, ghicitori, seducţii şi revelaţii… Pietrele scăldate de lacrimi şi blitzuri de fotograf ale „Aghiilor” creştine, amuţite de votul impus al tăcerii coranice, cursa frenetică a europenizării, declanşată de omniprezentul general Ataturk şi vegheată îndeaproape de imperturbabila siestă mezzo-asiatică …

Dezlegarea tuturor acestor şarade se găseşte, cu siguranţă, în suspinurile „Plângerii lui Adam”. Iar cheia spre (re)trăirea mereu actualului lamento ce stă la rădăcina mai multor religii, pe calea metanoică a Cuviosului Andrei Criteanul şi a Avvei Siluan, ne-o oferă pana inspirată a Avvei Arvo.