Tatăl vopsise balconul, pe interior, cu roşu

Vopsea de ulei. Pe atunci, scriam cu cretă

Pe toţi pereţii casei, toţi pereţii în ulei, mai

Cu seamă în baie, mai cu seamă pe un dulap

Vechi şi ticsit cu haine, ale bunicii, nevopsit

Nedorit, ca bunica. Singura excepţie, poate.

Tatăl se făcea inginer, voia să se facă, era

Deştept şi crud, era scăpat din lanţuri! Fără

Tată. Al lui avusese patru neveste, bunica

Marcase locul trei. Tată-său m-a văzut târziu

Habar nu a avut vreodată cum mă cheamă, a

Zis că numele meu e complicat şi complicaţiile

Le tăia cu o foarfecă ruginită de croitorie, hârşt

De pe listă, pentru că el avea tot timpul o listă.

Pe de altă parte, de îngropat l-a îngropat tata

Pe care l-am văzut pentru prima dată plângând

Am fost mirată, pentru mine nu plângea, scrâşnea

Tăcea mult sau mă proiecta în salturi acrobatice

Pe pereţi, nu cei în ulei, cei cu tapet. Aşa a fost.

Mama era légčrement absentă, era frumoasă.

Avea talente multe, cânta, juca teatru, bine juca.

Şi îl stârnea pe tata în vijeliile lui ca nimeni altul.

Mama avea zilele împărţite în câteva down, câteva

High, între ele se întâmpla că mă examina, cu lupa

O făcea şi era dezamăgită. Eu nu îmi dădeam silinţa

Încât mi s-a spus: bon, nu eşti copilul visurilor noastre.

De acum totul devenea mai clar. Erau ei şi eu, de fapt

Eu şi bunica. Apoi a trecut timp, îl măsuram, mamă ce

Îl măsuram, mă drogam cu algocalmin, vitamina PP

Adică niacină care stricto senso nici nu e o vitamină

Pentru că poate fi sintetizată din triptofan, în fine,

Le puneam pe toate în aperitiv fernet sau mastică şi

Aşteptam să treacă iarăşi timpul. Mi se umfla capul

Cu vise, o visam pe Alixe pe marginea piscinei, pescuind

Printre ţeste peştişori străvezii, belugile mate, cardinalii,

Pe mine fiind altcineva, dorit, să zicem. Aşa a fost. Apoi

Am reuşit să fug, nu prea departe, totuşi… am reuşit să

Nu balansez în sus, în jos, să trec fără frică pe lângă tapet.

Primul nufăr Vian s-a încrustat în plămânul tatălui care

Devenea din ce în ce mai blând, mai diafan, mai aproape.

Am aflat, brusc că eram într-o relaţie, prima dată. În sfârşit.

Prima moarte trecută, chiar imediat te pregăteşte pentru

A doua şi tot aşa a fost. Bunica era un copil cuminte care

Nu mai voia să mănânce, îşi strângea buzele pe o gură

Fără dinţi. O spălam pe cap, îi citeam poveşti, se făcea tot

Mai mică, o ţineam în braţe şi totul devenise invers, aveam

Un copil. Nu ştiu dacă la ea a venit vreun nufăr, nu cred…

Mama mi-a spus să nu o mai sun, mi-a spus: de dus tot mă

Duc, ăştia cred că eşti milionară, îmi tot cer dublezoni, aşa că

Lasă-mă-n pace! Cum să o las, cum să o uit, cum să uit?!

A sunat telefonul, mi s-a spus: mama ta trăieşte Euforia,

Lacuri de sânge băltesc între axoni, nu vede nimic, nu ştie

Nimic, nu simte nimic, nimic, doarme. Aşa a fost. Nu ştiu

Dacă la ea a venit vreun nufăr, atâta sânge, atâta linişte, nu,

Nu cred. La urma urmei pot să-ţi spun şi marele secret, pot?

Sângele meu nu era ca al lor, eu am aflat târziu, ei s-au consolat

Devreme. Secretul odată spus nu mai e al meu. Sângele meu,

Ca şi al tău era ca o marmeladă, apă, portocale şi zahăr brun.

Grupă sanguină aparte, căci între B şi AB, zăcea imposibilul O.

Am vândut apartamentul, balconul şi sângele aşa-zis roşu.

Le-am vândut la bucată şi la litru. Pe nimic. Aşa a fost. Apoi,

Au venit iar visele cu beluge şi cardinali. Cred că am spus tot.

Pe lama de ras sunt scuame de piele şi mâzga de săpun

Uscate, împreună, într-o membrană movuliu sângerie.

Cine ştie câte treceri a făcut lama asta, cât sânge nevăzut

Subtil s-a scurs peste rugina ei, cert, celulele-i sunt acolo.

Tot acolo, pe masă un tirbuşon grotesc de mare, un pahar

Ciobit pe o parte, urme de ruj şi grăsime, o pungă cu elastice

De toate culorile, aranjate frumos, suspect de frumos, alături

De o foarfecă de croitorie şi o claie de păr, tăiat şi abandonat.

Mi-aduc aminte că-ţi spuneam pe un ton moale că filmez, că

Deţii pâinea şi cuţitul conversaţiei noastre fie ea imaginară, că

Ar trebui să strângem pe tendoanele noastre nu numai mişcarea,

Ci şi forţa ei alb pasivă care transmite mesajul articulat în oase.

Ne încurcăm în vorbe, în diacritice, vocabularul comun e mic

Tu nu auzi ce văd eu, eu nu văd ce auzi tu, de aceea mergem

Pe pictograma ieşirii de securitate, cu bec verde, intermitent.

Fiecare cu felia lui de pâine, şi cuţitul, în mâneca cămăşii, lipit.

De câte ori ne întâlnim îmi vorbeşti de moarte,

În general, cu voluptate şi iuşchiuzarlâc direct.

Eu trag de subiect, torsionez cât pot, comprim

Şi lansez: ce-ar fi să vorbim despre Empedocle,

Ce qui est juste peut bien ętre dit męme deux fois.

Blestemat şi mizerabil muritor ivit din ne-pace

Şi urlete asurzitoare într-un locaş fără bucurie

Citeşte Oracolul Necesităţilor, ţine post de răutate…

Te uiţi în jos, un fel de-a te uita la mine, nu dai

Doi bani pe ce încerc să-ţi vestesc, politicos îmi spui

Silenţios îmi spui: du-te dracului cu… e-docle al tău

Cu Apa, Focul, Aerul şi Pământul lui cu tot, eu vreau

Moartea mea. Nu-ţi vine să-mi iei mâna, nu poţi să

Împarţi cu mine cuvintele, nici saliva înţelepciunii.

Dar mai cu seamă nu înţelegi că o ai deja, o ai fără

Să ştii cum să te bucuri cu Ea. Uită-te în jos, vorbeşte…

Ploaia cu grăunţe de propolis nu contenea.

Apa ceruită şi tulbure, de culoare alb Pastis

Lăsa impresia absorbţiei. În fapt, adeziunea

Moleculelor noastre era superficială, călâie.

Tăcerilor pe teme înalte le-au urmat tăcerile.

Privirile galvanizate, curent continuu şi slab

Un schnaps fără fructe, greţos, prea dulceag

Turnat în pahare pe o impresie de solidaritate.

În vacarmul acesta entropic lipseşte mesajul

Corpul calos uneşte ce poate. Frankenstein-ul

Contratimpului nostru blând, chinuit de şovăieli

Lasă impresia unei a doua înţelegeri, cea de Ieri.

Mă gândesc, oare te gândeşti la mine tot ştergând

Cuvintele moi cu o gumă poros fărâmicioasă, bleu

Sau e tic hipotonic, într-un fel o lehamite cuminte

Pregătindu-se de culcare. Mă gândesc şi eu aiurea

Răstorn în clepsidra pedunculilor cerebrali spuma

Ca să zic aşa, cu clăbucul în jos, precipitând afazia.

Mă gândesc, ce te gândeşti, nu, serios, pe ascunsul

Din sigmoidul bănuielilor, din vezica iluziei lichide

În aţipirea trainică pe locul mortului, într-o maşină

Cu pilot automat voce nearticulată, gen Gainsbourg

În motorul infernal al vârstei de aproape patru timpi

***

Ne-am putea gândi cu rândul, gânduri…. ŕ tour de rôle

Pe finalul de frază cu sensul unic dar comun-şerpuitor

În oblic aştept să-i dai reacţiei un sens, să ieşi din chaos

Încă ştergeai osmotic cuvintele moi frământând ceasuri.

Mi-e dor să merg pe străzile cu trotuare pe două

Sensuri, să trec de pe unul pe altul, cu pasul viu

Ameţitor mers al festonului, în semicerc repetat.

Mi-e dor să-mi zdrelesc tocurile în piatra cubică

A Istoriei, albă piatră, să curgă rănile peste brâu

Şi sângele nediluat de timpuri ori distanţe, sărat

Să picure sărbeziul, sufocat în dâră fosforescentă

Pe După Ziduri, pe Turnurile Negru şi Alb, pârâu

De legături, alunecări uitate, timus încă neatrofiat.

Pe Castanilor, topisem o tonă de paşi, a fi singură

Printre atâtea frunze, adunate oaze în drumul meu

Fugit din corzi tangente la bine oraşul casă, oraş pat

Te-am pus în ierbarul iubirilor, te-am pus la presat

Te-am criogenat în encefalul sorţii, amar condensat

Şi te-am dat pe doi dolari – urşi polari – oraş vândut

Pe limba lacrimii, limfă din care curge oraşul cuvânt.