Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu
Muguri de apă: o mie de lacrimi pentru nebiruințele formei
Învelită, mâna omului poare pătrunde, modela, supune nesupunerea pietrei, lemnului sau a sticlei.
Întinsă spre El devine stare primară, dorință inițială a conducerii în tainele Dragostei.
Marian Mihalache s-a născut în 1982 la Brăila și a studiat a Universitatea Națională de Arte București sub îndrumarea artiștilor Lucian Butucariu și Dan Popovici.
În anii de liceu se inițiază în sculptură ca, mai apoi, teama de necunoscut să se lase alungată, strigătul spre paradis cristalizându-i adevărata vocație, Mihalache hotărându-se tot mai mult spre albastrul dumnezeiesc al lacrimilor de sticlă.
Puritatea apei se oglindește plastic în unicitatea gestului pe care-l descrie lucrarea (simplitatea planurilor, simplitatea subiectului ales...), momentul de maximă tensiune fiind impactul picăturilor asupra planului neted al apei, cu miile de stropi ce rezultă în momentul izbiturii. Artistul nu face altceva decât să descrie Sunete încremenite, secvențele desprinderii picăturilor din mediul lor de origine - reprezentat pe planul oglinzii - până la contopirea lor în ochiul flămând al noii trepte, oceanul.
Provocarea pe care Marian Mihalache o propune față de procesul fundamental al fenomenului real stă în faptul că această clipă de luptă, dinamitarea suprafeței ei calme de către picături, dintre stropul de apă și oceanul ce se pregătește să-l înghită, nu finalizează o liniștire formală, judecată, nepăsare, tradiție. Picătura nu moare, ci renaște în niște structuri noi, pe care artistul le (de)numește „muguri de apă“, ultimul plan al lucrării care, în loc să domolească „ropotul“ de forme, aduce ramificarea modulilor din secvențele anterioare astfel încât apa pare să fiarbă.
Acesta este efectul vizual.
Simbolic se produce o reînnoire, o tranformare, o renaștere nu un sfârșit.
Dacă mare parte a lucrării reprezintă reflexia în plan plastic a unui fenomen fizic, real, partea inferioară a lucrării (căci secvențele pe care se desfășoară lucrarea se citesc pe verticală, de sus în jos) reprezintă trecerea gestului în poetic.
Tehnic, deși lucrarea implică o serie de dificultăți, reușește să-și susțină coerent demersul ideatic. Astfel, învelită în lumina Milei și Dragostei, mâna condusă de Creator se poate apropia definitiv și mântuitor de proba focului, plânsul se transformă în simfonie, teama în cântec și durerea dintre momentul nașterii și trecerii prin Valea lacrimilor țâșnește biruitor într-o cămașă unică, nefragmentată de scrâșnetul întunericului.
București, iulie 2007
|
|